Introducere
Legsislația de protecția consumatorilor și cea de protecția mediului sunt două domenii disociate ale politicii publice și, în consecință, sunt reglementate în corpuri de drept distincte. Cu toate acestea, există numeroase legături între cele două, în special din perspectiva faptului că interesele consumatorilor pot contraveni nevoii de protecție a mediului . În acest context, apare întrebarea dacă legislația de protecție a consumatorului trebuie regândită astfel încât să încorporeze pericolele pe care un consum iresponsabil îl au asupra mediului înconjurător.
Interese separate?
Unul dintre momentele în care legislația de protecție a consumatorilor și nevoile de mediu intră în conflict este atunci când scopul legii consumatorilor este de a proteja ( financiar , din punctul de vedere al calității sau al accesibilității) consumatorul împotriva furnizorilor de bunuri și servicii . Legislația consumatorilor adresează, astfel, un conflict bilateral, și anume cel dintre consumatori și industrie. Însă acest conflict este unul limitat, deoarece industria și consumatorii ajung să ignore impacul bunurilor și serviciilor asupra mediului, iar deseori conflictul dintre cei doi se rezolvă în detrimentul mediului.
Așadar, din punctul de vedere al politicii de protecție a consumatorilor , trebuie să ne întrebăm dacă aceasta ar trebui să rămână orientată spre susținerea dorinței consumatorului de a consuma orice dorește în orice moment, sau dacă ar trebui regândită astfel încât să vizeze temperarea consumului cu impact negativ asupra mediului (din perspectiva emisiilor de dioxid de carbon), în interesul pe termen lung al consumatorului .
Acest conflict poate fi cel mai bine ilustrat folosind exemplul industriei alimentare . Pe de o parte, este posibil ca producția și transportul unui aliment să fie dăunătoare mediului, însă semnificația culturală pentru o anumită societate atât de mare, încât consumatorii să perceapă alimentul ca esențial în viața lor și să își dorească, în consecință, să îl obțină la un preț cât mai mic (carne , cafea și, în ultimii ani, avocado). Pe de altă parte, un aliment poate fi produs fără prea mari emisii, spre exemplu în agricultura sustenabilă, însă poate dăuna mediului în faza de consum dacă vine, să spunem, ambalat excesiv.
Bună practică la nivelul Uniunii Europene
Cele două tipuri de reglementări nu trebuie să existe în contradicție, ci trebuie armonizate pentru a asigura protecție atât consumatorilor , cât și mediului. Un exemplu de astfel de măsură se regăsește în Noul Plan de Acțiune pentru o Economie Circulară, elaborat de Comisia Europeană sub auspiciile Green Dealului. În acest Plan, Comisia Europeană își propune să îmbunătățească politica „dreptului de a repara” (“right to repair policy”), un drept al consumatorului, dar cu nenumărate implicații de mediu.
„Dreptul de a repara” este o mișcare care pledează pentru dreptul consumatorilor de a-și repara produsele stricate într-un mod facil și avantajos. Această mișcare contribuie la o economie circulară prin reducerea tendinței consumatorilor de a cumpăra noi produse, în special electrice și electrocasnice , de îndată ce articolele vechi se strică sau se degradează.
Mișcarea s-a născut din lipsa de transparență a producătorilor care au îngreunat din ce în ce mai mult posibilitățile reparare a electronicelor prin limitarea disponibilității pieselor de schimb, prin crearea de service-uri autorizate sau prin punerea la dispoziție a manualelor doar la câțiva ani după lansarea inițială a produsului. În mod natural, companiile monopoliste gigantice din domeniul tehnologiei se opun „dreptului de a repara” pe motivul problemelor de confidențialitate care pot apărea în cazul în care consumatorii și-ar duce dispozitivele electronice la mecanici neautorizați. Companii precum Apple invocă și lipsa protecției proprietății intelectuale , care ar diminua în timp imaginea mărcii lor.
Oricât de legitime par aceste temeri, ele pot fi abordate prin implementarea unui sistem de certificare și licențiere pentru serviciile de reparații independente. În acest fel, companiile se pot asigura că standardele lor sunt implementate de către aceste terțe părți, în timp ce consumatorii pot identifica cu ușurință opțiuni de încredere pentru a prelungi durata de viață a dispozitivelor. Tehnicienii independenți pot accesa cursuri de formare pentru a înțelege tehnicile de reparare preferate de producători și practicile de protecție a confidențialității. Simultan, procesul de certificare poate implica, de asemenea, semnarea de acorduri de confidențialitate pentru a proteja proprietatea intelectuală a producătorilor. Este corect să spunem că „dreptul la reparație” crește și valoarea produselor uzate. După cum se poate observa în industria auto, posibilitatea consumatorilor de a merge la un mecanic și de a-și repara mașinile cu ușurință sporește valoarea de revânzare a autovehiculelor, încrederea consumatorului și, în consecință, imaginea mărcii.
Posibilă soluție
În 2015, Organizația Națiunilor Unite a identificat 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă care trebuie atinse pentru a ne asigura că omenirea și planeta vor trăi în pace și prosperitate. Obiectivul cu numărul 12 poartă denumirea de „Consum și Producție Sustenabile” și își propune să decupleze creșterea economică de la degradarea mediului prin creșterea eficienței utilizării resurselor și prin promovarea unor stiluri de viață durabile. Pentru atingerea acestui obiectiv, este necesară o informare temeinică a consumatorilor cu privire la impactul produselor, astfel încât aceștia să facă alegeri în cunoștință de cauză, să consume și să elimine deșeurile ținând seama de consecințele economice, sociale și de mediu ale alegerilor lor.
În acest context, trebuie menționat impactul alegerilor personale de consum la care, din nefericire, consumatorii nu sunt încurajați. Cumpărarea alimentelor vrac în favoarea celor ambalate, consumarea produselor locale și sezoniere sau refuzul pungilor la supermarket sunt doar câteva exemple de comportament responsabil cu mediul. Deși aparent insignifiante, aceste schimbări personale pot avea o influență asupra producătorilor care vor fi motivați să își schimbe modelul de lucru pentru a se alinia înclinației consumatorilor pentru un consum durabil.
Concluzie
În prezent, nevoile ecologice nu sunt luate în considerare într-un mod adecvat în procesul de producție și consum de bunuri și servicii. Pentru a asigura remedierea acestei omisiuni, este necesar să armonizăm politica de consum cu politica de mediu și să nu le mai privim ca două aspecte separate. În acest proces, consumatorii trebuie protejați în fața tacticilor înșelătoare de marketing, cunoscute sub numele de greenwashing. Speculând interesul sporit pentru alegeri responsabile, companiile au apelat în ultimii ani la astfel de tactici prin care anumite produse vândute de companii sau chiar companiile în sine sunt portretizate ca sustenabile, pentru a intra în grațiile acestei categorii în creștere de consumatori. O posibilă soluție pentru armonizarea celor două reglementări este introducerea noțiunii de consum durabil în legislația de protecție a consumatorilor , cu scopul alinierii acesteia la Obiectivele de Dezvoltare Durabilă, cu precădere Obiectivul 12 „Consum și Producție Sustenabile”.
