Calitatea comunicarii InfoCons

După ce au reuşit, în mai puţin de două decenii, să realizeze atât tranziţia ţării lor la economia de piaţă cât şi aderarea acesteia la CEE şi NATO, românii sunt actualmente preocupaţi de soluţionarea problemelor aferente edificării <societăţii informaţionale> în România. Ei ştiu că, în cadrul acestei noi forme de organizare a societăţii umane, noile tehnologii informaţionale şi comunicaţionale (NTIC) vor modifica în profunzime viaţa cotidiană a cetăţenilor, funcţionarea agenţilor economici şi chiar modul de lucru al administraţiei publice locale şi centrale.

Dar, având în vedere investiţiile importante necesare şi amploarea transformărilor de realizat, s-ar părea că, până în prezent, nici-o ţară din lume nu a reuşit să finalizeze construcţia noii societăţi umane, <societatea informaţională>, chiar dacă, în conformitate cu indicatorul sintetic <e-readiness>, sunt identificate şi înregistrate anual unele progrese importante în edificarea societăţii informaţionale, mai ales în ţările cu economie puternic dezvoltată dar şi în tot mai numeroase ţări emergente sau în curs de dezvoltare.

In acest context, calitatea proceselor de informare şi comunicare precum şi cea a rezultatelor acestora – informaţia şi comunicaţia — devin tot mai importante. Autorul acestei lucrări îşi propune să furnizeze răspunsuri adecvate la unele întrebări fundamentale şi legitime implicate de construirea viitoarei <societăţii informaţionale> în România. .

 

Introducere

Conceptul <societate informaţională> reprezintă un model de organizare societală în care tehnologiile informaţiei (mai ales cele asistate de calculator – „noile tehnologii ale informaţiei”, NTI) au un rol fundamental. Societate informaţională este succesoarea actualei societăţi industriale.

Conceptul <societatea cunoaşterii> (corect : <societatea cunoaşterii şi a cunoştinţelor> sau <societatea cunoştinţelor> – desigur, nu în sens de cunoştinţe = persoane cunoscute!) este câteodată preferat, mai ales de politicieni, conceptului <societate informaţională> – chiar dacă cele trei concepte se referă de fapt la o aceeaşi societate postindustrială descrisă în numeroase lucrări ale unor autori prospectivi, de diferite formaţii, pe baza unor viziuni care, prin natura lor, sunt prea puţin clare, precise şi profunde…

Ştiintele şi tehnologiile informaţiei (incluzând <informatica>, denumită în ţările anglofone  <computer science>/ <ştiinţa calculatoarelor>) permit în prezent numerizarea/ digitizarea textelor, sunetelor şi imaginilor (statice si dinamice) pentru a le transforma în succesiuni de biţi « 0 » şi « 1 » ce pot fi prelucrate în mod optimal şi unitar, cu ajutorul unor circuite digitale specializate şi performante, facilitându-se astfel considerabil transmiterea, stocarea şi utilizarea informaţiilor aferente textelor, sunetelor şi imaginilor Pe de altă parte, noile mijloace de telecomunicaţii facilitează considerabil transmiterea, distribuirea şi difuzarea informaţiilor precum şi generarea cunoştinţelor.

Pe zi ce trece devin tot mai numeroase echipamentele digitale interconectabile – ca, de exemplu: televizorul digital, calculatorul portabil, aparatul foto digital, webcam-ul, telefonul mobil, telefonul fix digital, player-ul de CD/ DVD/ MP3-uri, writter-ul de CD/ DVD-uri, iPod-ul, etc. – care pot acum să se interconeceteze şi să lucreze împreună datorită convergenţei cunoştinţelor, standardelor şi practicilor în domeniile ştiinţelor şi tehnologiilor informaţiei, telecomunicaţiilor si comunicării prin mass-media.

În consecinţă, noile tehnologii ale informaţiei, NTI (denumite, mai ales în ţările francofone, şi <noile tehnologii ale informării şi comunicării>, NTIC) au inceput deja să schimbe – tot mai mult şi mai profund – modul de viaţă cotidian al oamenilor, funcţionarea organizaţiilor (mai ales a întreprinderilor) şi chiar funcţionarea statului şi a institutiilor sale. Toate aceste schimbări, la rândul lor, determină noi reprezentări mentale, sociale şi societale… Dar, din păcate, şi noi probleme…

 

1. Când se poate considera că procesul de edificare a <societăţii informaţionale> într-o anumită ţară este încheiat ?

O asemenea întrebare este simultan actuală şi dificilă, dar şi indiscutabil legitimă mai ales pentru cei care, precum locuitorii României şi ai altor state ex-socialiste, au fost mult timp înşelaţi prin propagandă pseudo-ştiinţifică iniţiată de foştii lor conducători, care au promis timp de mai multe decenii terminarea construirii « societăţii socialiste » (sau terminarea construirii «societăţii comuniste » în fosta URSS), de regulă prin realizarea – şi depăşirea ! – unor succesive « planuri cincinale » implicând eforturi şi privaţiuni considerabile!

Toată lumea aflase că marii teoreticieni (denumiţi « clasici ») ai marxism-leninismului prevăzuseră chiar anumite criterii conform cărora « societatea socialistă » (sau « societatea comunistă », în fosta URSS) ar fi fost, în fine, edificată. Deşi, iniţial, aceste criterii păreau să fie credibile, după 4-7 decenii de promisiuni neîndeplinite privind terminarea construirii acestor noi tipuri de societăţi umane, a devenit evident că ambele proiecte de societăţi reprezentau pur şi simplu utopii.

Conform acestor teoreticieni, construirea socialismului s-ar fi terminat atunci când şi acolo unde s-ar fi aplicat în mod continuu principiul socialist de repartiţie (« de la fiecare în funcţie de posibilităţile sale, fiecăruia în funcţie de contribuţia sa ») iar construirea comunismului s-ar fi terminat atunci când şi acolo unde s-ar fi aplicat în mod continuu principiul comunist de repartiţie (« de la fiecare în funcţie de posibilităţile sale, fiecăruia în funcţie de nevoile sale »).

Începând din anul 2000, organizaţia americană Economist Intelligence Unit, EIU (www.eiu,org) evaluează anual, în cadrul unui partenariat cu compania americană IBM, indicatorul < e-readiness> privind gradul de pregătire şi capacitatea fiecărei ţări avute în vedere de-a utiliza NTIC pentru a beneficia de numeroasele lor avantaje economice şi sociale.[1]

Astfel EIU a definit si utilizează în acest scop numeroase criterii grupate în cadrul următoarelor şase categorii fundamentale (fiecare categorie având menţionată între paranteze, ponderea aferentă, în scopul calculării mediei ponderate reprezentând scorul fiecărei ţări, valoare în funcţie de care se realizează clasamentul final) :

  1. Infrastructura de conectivitate şi tehnologică (20%)
  2. Mediul de afaceri (15%)
  3. Mediul social şi cultural (15%)
  4. Mediul reglementar (10%)
  5. Politica şi viziunea Guvernului (15%)
  6. Adoptarea NTIC de către consumatori şi mediul de afaceri (25%)

 

În cadrul celui mai recent raport şi clasament al său intitulat « E-readiness rankings 2008 » (« Carte Albă ») [1] , EIU a publicat rezultatele evaluării a 70 de ţări. Primele 5 locuri ale clasamentului revin, în ordine, următoarelor ţări : SUA (scor 8,95), Hong Kong (scor 8,91), Suedia (scor 8,85), Australia (scor 8,83), Danemarca (scor 8,83)… Franţa ocupă locul 22 (scor 7,92), iar România – locul 45 (scor 5,46) – printre cele doar 70 de ţări astfel evaluate…

Cititorii acestui document – care evidenţiază anual progrese mai mult sau mai puţin importante în ţările avute in vedere – s-ar putea întreba în mod firesc dar şi legitim: Când se poate considera că procesul de edificare a societăţii informaţionale într-o anumită ţară este încheiat? Este oare acest proces încheiat măcar în ţările figurând pe primele locuri în clasamentul „e-readiness”?

In cadrul unor cercetări efectuate în legătură cu societatea informaţională din SUA, între anii 2000-2001, la Universitatea din Pittsburgh, în calitate de Fulbright Scholar, am putut constata ca americanii definiseră deja, cu mulţi ani în urmă, doi indicatori pertinenţi capabili să ofere răspunsuri pertinente la prima întrebare. [3], [4] Aceşti indicatori macroeconomici (clari, intuitivi şi credibili, relativ uşor de evaluat) sunt următorii :

  1. Raportul între populaţia activă existentă în sectorul cuaternar al economiei naţionale (serviciile informaţionale) şi populaţia activă existentă în celelalte trei sectoare ale aceleiaşi economii naţionale (sectorul primar – agricultura, sectorul secundar – industria, sectorul terţiar – serviciile)
  2. Raportul între numărul total al managerilor (« white collars », cadre de decizie) si numărul total al cadrelor de execuţie (« blue collars »), la nivelul economiei naţionale

Intrucât valorile acestor indicatori deveniseră supraunitare cu câţiva ani înainte de anul 2000, se poate considera că SUA ar fi terminat construirea societăţii informaţionale înainte de anul 2000 !

 

Având însă în vedere coexistenţa vechii societăţi industriale şi a noii societăţi informaţionale pe durata tranziţiei, se poate spune că atât timp cât valoarea a cel puţin unuia din cei doi indicatori este subunitară, predomină caracteristicile societăţii industriale, atunci când valoarea a cel puţin unuia din cei doi indicatori este supraunitară predomină caracteristicile societăţii informaţionale, iar atunci când valorile ambilor indicatori sunt supraunitare se poate considera că a fost edificată societatea informaţională.

De remarcat că această realizare a SUA a fost ulterior confirmată de valorile scorurilor obţinute în cadrul evaluărilor <e-readiness> efectuate de EIU începând din anul 2000. Conform acestora, SUA s-a plasat în fiecare an pe primul loc, de regulă şi la o distanţă considerabilă de următorii clasaţi.

Din investigaţiile întreprinse cu ocazia acestor cercetări a rezultat şi că alte ţări şi chiar Uniunea Europeană (care a definit şi promovat numeroase şi ambiţioase programe, planuri şi proiecte privind construirea societăţii informaţionale în Europa comunitară) nu au dorit, putut şi/ sau ştiut să definească asemenea indicatori cu valorile lor ţintă, deşi aceştia ar fi putut arăta pregnant situaţia reală existentă şi ar fi orientat populaţiile ţărilor implicate – în mod mai eficace şi mai eficient – către noua societate şi procesul de edificare a ei.

In România, responsabilii guvernamentali şi societatea civilă ar fi trebuit să analizeze scorurile obţinute de România în evaluările anuale <e-readiness> efectuate de EIU, să identifice factorii determinanţi ai acestora precum şi evoluţiile şi tendinţele lor, la noi comparativ cu cele din alte ţări (eventual, efectuând <benchmarking>), pentru a putea stabili planuri de acţiune adecvate… Oare cine şi când va fi interesat la noi să se ocupe de aşa ceva ?…

 

2.  Care ar putea fi consecinţele edificării <societăţii informaţionale> pentru utilizatorii informaţiei şi profesioniştii informării şi comunicării ?

Conform teoreticienilor şi politicienilor lumii care au descris şi, respectiv, definit <societatea informaţională>, aceasta va avea multiple impacturi, cele mai importante fiind cele pe planurile economic şi social. [2],[3],[4],[6]

 

2.1  Consecinţele economice ale <societăţii informaţionale>

Un prim efect macroeconomic important al <societăţii informaţionale> se referă la sporirea productivităţii şi la creşterea economică, ambele evoluţii fiind determinate de introducerea, proliferarea şi imbunătăţirea continuă a NTIC.

Necesităţile interconectării întreprinderilor în reţele precum şi cele ale îmbunătăţirii permanente a performanţelor hardware şi software ale echipamentelor acestora generează dezvoltarea rapidă a industriilor asociate producţiei de NTIC şi prestării de servicii asociate, determinând valori ridicate ale creşterii economice în anumite ţări, dar şi pe plan mondial.

In plus, nevoile de personal calificat capabil să gestioneze NTIC devin tot mai importante, ceea ce are deja repercusiuni importante în domeniul educaţiei…De remarcat că NTIC nu pot fi utilizate în mod suficient de eficace şi eficient decât dacă utilizatorii lor au obţinut în prealabil un nivel adecvat al cunoştinţelor şi deprinderilor fundamentale ce le sunt necesare.

Pe de altă parte, NTIC influenţează şi cercetarea ştiinţifică şi tehnologică, facilitând astfel indirect realizarea de noi descoperiri care au, la rândul lor, alte efecte macroeconomice avantajoase.

2.2  Consecinţele sociale ale <societăţii informaţionale>

Pe plan social, este evident că NTIC pot genera noi forme de excludere socială. S-a constatat de peste un deceniu existenţa a ceea ce se numeşte « prăpastie digitală » (« digital divide »/ « fracture numérique », « fossé numérique ») şi reprezintă ansamblul inegalităţilor existente în ceea ce priveşte accesul şi utilizarea NTIC. Aceste disparităţi se manifestă atât între ţările bogate şi cele sărace, cât şi între zonele urbane şi cele rurale ale aceluiaşi stat (inclusiv în cadrul statelor dezvoltate!), între diferite categorii sociale, profesii, vârste şi sexe, etc.

De exemplu, în anul 2003, 91% din internauţii lumii locuiau în ţări a căror populaţie, însumată, reprezenta abia 20% din populaţia mondială.

Pentru reducerea disparităţilor specifice « prăpastiei digitale » (obiectiv denumit „digital divide bridging”) – la nivel global, regional şi naţional – au fost iniţiate numeroase acţiuni vizând realizarea pe o scară cât mai mare posibilă a ceea ce se numeşte « e-inclusion »/ „e-includere”.

De remarcat că « prăpastia digitală » ar trebui să fie definită mai detaliat şi pertinent, de exemplu prin inegalităţile privind posibilităţile de-a accesa şi furniza informaţii şi cunoştinte în cadrul reţelelor precum şi de-a beneficia de capacităţile majore de dezvoltare oferite de NTIC. De fapt, aceste aspecte sunt doar câteva dintre cele mai vizibile consecinţe sociale ale « prăpastiei digitale » generate de fapt de introducerea şi proliferarea NTIC.

In realitate, « prăpastia digitală » este efectul unui ansamblu de ample cauze socio-economice cum ar fi : insuficienţa/ inadecvarea infrastructurii existente, costurile relativ ridicate de acces, absenţa/ insuficienţa instruirii adecvate a utilizatorilor, inexistenţa/ insuficienţa/ inadecvarea conţinuturilor digitale generate local, incapacitatea de-a profita integral la nivel economic şi social de avantajele proceselor şi produselor informaţionale, etc.

Teoreticienii « prăpastiei digitale » au identificat deja trei niveluri ale inegalităţilor posibile generate de introducerea şi proliferarea NTIC :

  • Inegalitatea accesului la calculator şi la Internet
  • Inegalitatea utilizării instrumentelor ştiinţei şi tehnologiei informaţiei
  • Inegalitatea utilizării informaţiilor ce au fost obţinute cu ajutorul acestor instrumente

Dar « prăpastia digitala » este uneori percepută, mai ales de unele întreprinderi, ca un argument suplimentar pentru a incita potenţialii cumpărători să (mai) achiziţioneze un calculator sau o imprimantă, un aparat foto digital sau un i-Pod (chiar dacă mai au acasă un aparat foto clasic, cu peliculă, respectiv un casetofon realizând aceleaşi funcţii), să se aboneze la un furnizor de acces la Internet sau la un distribuitor de televiziune digitală prin cablu, etc. Altfel spus, existenţa « prăpastiei digitale » poate constitui un argument relativ credibil pentru incitarea la consum – o acţiune reprobabilă căreia doar consumatorii avertizaţi, educaţi şi informaţi îi pot face faţă.

De remarcat că, pentru anumiţi observatori, « prăpastia digitală » apare ca fiind o falsă problemă lansată de anumiţi politicieni ipocriţi actuali. Atunci când, pe plan mondial, peste 2,5 miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de 2,5 USD/ zi (iar calculatorul personal costând doar 100USD rămâne o promisiune neonorată), 20% din oamenii în vârstă de peste 15 ani sunt analfabeţi (există asemenea situaţii şi în ţările dezvoltate!) şi mai există localităţi neelectrificate, este evident că în ţările în curs de dezvoltare sunt prioritare cu totul alte urgenţe decât soluţionarea « prăpastiei digitale »!

Problema de fond constă în subdezvoltarea persistentă a numeroase ţări, iar « prăpastia digitală » nu face decât să ilustreze unele inegalităţi datorate acestei cauze fundamentale. În opinia noastră, soluţionarea « prăpastiei digitale » poate doar facilita accesul la informaţie şi educaţie precum şi contribui la dezvoltarea economică, dar nu poate fi motorul principal al dezvoltării durabile.

De remarcat că « prăpastia digitală » (un concept aproape ignorat în România probabil şi datorită dificultăţii de traducere/ interpretare corectă a sa!) se manifestă şi în ţara noastră, actualmente mai ales la nivelul inegalităţilor in utilizarea instrumentelor ştiinţei şi tehnologiei informaţiei precum şi la nivelul inegalităţilor utilizării informaţiilor obţinute cu ajutorul acestor instrumente [4]. De exemplu, din diferite cauze (de regulă – ignoranţă, instruire insuficientă/ inadecvată, suficienţă, comoditate, orgolii, etc.) puţini dintre „fericiţii” posesori ai unor noi echipamente NTIC ştiu cum să le utilizeze în mod cât mai complet, eficace şi eficient, pentru a putea beneficia integral de toate capabilităţile acestora prevăzute din concepţie si prin fabricaţie. Pentru unii utilizatori de calculatoare acestea reprezintă doar nişte… înlocuitori moderni ai vechilor maşini de scris ; ei ignoră (fără să ştie dar, uneori, şi fără să dorească să ştie !) multe din tot mai numeroasele facilităţi ale acestora permiţând prelucrarea, gestionarea, stocarea şi transmiterea tot mai rapide ale informaţiilor textuale, sonore şi vizuale.

Mai mult, pentru a nu fi nevoiţi să se confrunte cu propria ignoranţă, unor persoane le este chiar teamă să lucreze cu un calculator electronic – un instrument care, deşi foarte performant, este uneori considerat apriori ca fiind prea complicat şi complex (chiar dacă, prin concepţie şi produse- program, acesta a devenit în ultimul deceniu mult mai « user-friendly » adică mai apropiat de cerinţele si posibilităţile utilizatorului). In toate asemenea situaţii este vorba de reticenţe si chiar de rezistenţe la multiplele schimbări generate de introducerea şi proliferarea NTIC. Aceste atitudini sunt desigur nocive – întrucât întârzie apariţia beneficiilor economice aşteptate (a se vedea §2.1) – şi trebuie să fie identificate, limitate şi chiar reduse, în perspectiva eliminării lor, prin numeroasele metode existente aplicabile.

2.3  Tentativele de concertare la nivel mondial

In Europa, definirea şi sprijinirea dezvoltării Societăţii Informaţionale au constituit obiectul unor preocupări politice semnificative abia începând din anul 1999, atunci când Comisia Europeană a lansat iniţiativa « eEurope – o Societate Informaţională pentru toţi », în vederea prezentării avantajelor viitoarei Societăţi Informaţionale europenilor interesaţi. Tema Societăţii Informaţionale a fost avută în vedere la elaborarea obiectivelor definite de Uniunea Europeană, la o reuniune a Consiliului Europei din anul 2000 prin care s-a decis ca Europa să devină până în anul 2010,« societatea bazată pe cunoaştere/ cunoştinţe cea mai competitivâ din lume » !! In cadrul Comisiei Europeene a fost înfiinţată Direcţia Generală a Societăţii Informaţionale şi mai multe planuri de acţiune (« eEurope 2002 », « eEurope 2005 » si « i2010 : Societatea Informaţională şi mass media în slujba creşterii economice şi creării de noi locuri de muncă ») au fost adoptate de membrii Consiliului European.

Ulterior, Comisia Europeană a înfiinţat un portal consacrat Societăţii Informaţionale. (http://ec.europa.eu/information_society/index_fr.htm).

În exteriorul Europei, dar cu 5 ani mai devreme, conceptul « societate informaţională” a fost abordat, analizat şi dezvoltat de Grupul G-7 (grup de discuţii şi parteneriate format din primele 7 state cel mai dezvoltate economic – SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Canada– realizând împreună peste 60% din producţia mondială) ai căror lideri au exprimat în anul 1994 voinţa lor de-a încuraja dezvoltarea unei „societăţi informaţionale mondiale”. În 1995, la invitaţia Comisiei Europene, a avut loc Conferinţa societăţii informaţionale a G-7 (la nivel ministerial). Ulterior au fost organizate două Reuniuni mondiale la cel mai înalt nivel („sommet”) privind societatea informaţională – la Geneva în 2003 şi la Tunis în 2005. La aceste reuniuni, cu caracter tripartit, au participat şefi de state şi de instituţii specializate din cadrul ONU, reprezentanţi ai unor mari companii multinaţionale şi private, ai unor ONG-uri internaţionale şi naţionale, ai mass-media şi ai societăţii civile. În acest cadru, ONU a atribuit Uniunii Internaţionale pentru Telecomunicaţii, UIT/ ITU, misiunea de-a coordona dezvoltarea NTIC pe plan mondial. Dar, în acest scop, a fost adoptată o strategie diferită de cele preconizate de Organizaţia Mondială pentru Comerţ şi de Grupul G-8 (ex G-7, plus Rusia), întrucât datele statistice la zi privind amploarea şi profunzimea „prăpastiei digitale” pe plan mondial impuneau necesitatea unor investiţii urgente, în anumite ţări, în telecomunicaţii şi accesul la informaţie… Cele două strategii alternative propuse şi discutate în cadrul reuniunii de la Tunis au vizat fie un „plan Marshall”-bis (bazat pe ajutorul public pentru dezvoltare, alocat anumitor state, în scopul reducerii „prăpastiei digitale”), fie liberalizarea economică a tuturor sectoarelor de activitate, la nivel naţional.

De remarcat că, în cadrul primei reuniuni mondiale, de la Geneva, au fost abordate şi alte probleme ale construcţiei societăţii informaţionale cum ar fi: educaţia, libertatea de exprimare, respectarea diversităţii culturale, proprietatea intelectuală, guvernanţa Internetului, etc.

Pe plan mondial şi european există actualmente numeroase alte iniţiative privind concertarea şi cooperarea în edificarea societăţii informaţionale…

3.  Care sunt dificultăţile cu care se poate confrunta un individ în cadrul proceselor de generare, prelucrare şi utilizare a informaţiei ?

Conform profesorului american Anthony Debons (inventatorul conceptului « DIK – Data – Information – Knowledge »/ „DIC – Date – Informaţie – Cunoştinţe”), conceptul informaţie poate fi definit ca fiind un « ansamblu organizat de date (reprezentând fapte brute structurate ca răspunsuri la întrebările ce?, cine?, unde?, când?, etc.), structurate astfel încât valoarea adăugată a ansamblului să fie superioară sumei valorilor adăugate aferente datelor incluse. » [4],[5]. În consecinţă, conceptul I/ Informaţie (ca ansamblu de date organizate) nu trebuie să fie confundat cu conceptul D/ Date (reprezentând fapte brute sau evenimente) şi nici cu conceptul C/ Cunoştinţe [ca răspunsuri la întrebări mai profunde ca, de regulă : de ce ? (CAUZA), cum? (MODUL), pentru ce? (SCOPUL)] – ce reprezintă informaţia înţeleasă.(« Ştiinţa reprezintă cunoştinţe organizate iar înţelepciunea – viaţă organizată », Immanuel Kant)

În general, informaţia – ca ansamblu de date organizate astfel încât să fie cât mai bine înţelese şi să devină cunoştinţe – constituie obiectul anumitor activităţi/ procese, este supusă anumitor fenomene, modele, legi şi teorii, poate fi stocată la nivel individual sau institutional (pe suport material, de exemplu documentul, sau pe suport imaterial, de exemplu semnalul electric) şi poate fi „consumată” imediat, utilizată mai târziu sau reutilizată, ori de câte ori este nevoie.[2],[3],[4] Cantitatea de informaţie produsă, comunicată, stocată şi utilizată la nivel mondial, în ultimele trei secole a crescut în mod continuu şi substanţial, conform unei legi exponenţiale.

Având în vedere rolul tot mai important al informaţiei şi informării în societate, în 1968, numeroşi profesionişti, oameni de ştiinţă şi profesori americani au înfiinţat organizaţia American Society for Information Science (ASIS, Societatea Americană pentru Ştiinţa Informaţiei) – actualmente American Society for Information Science and Technology (ASIST, Societatea Americană pentru Ştiinţa şi Tehnologia Informaţiei) (www.asis.org)

De atunci, anul 1968 este considerat în mod simbolic şi ca „an de naştere” al Ştiinţei Informaţiei, o nouă ştiinţă care studiază produsul <informaţie >, procesul <informare> şi alte procese având ca obiect informaţia (Fig.2), în scopul imediat al optimizării performanţelor acestor procese (mai ales eficacitatea şi eficienţa lor), prin introducerea şi utilizarea pe scară largă a NTIC. Ştiinţa Informaţiei posedă actualmente concepte, metode, legi, modele şi teorii „care-i aparţin”.[6]. Scopul final esenţial al Ştiinţei Informaţiei constă în optimizarea transferului de cunoştinţe de la o persoană la alta şi de la o generaţie la următoarea, pentru a facilita evoluţia societăţii umane.

Ştiinţa Informaţiei este actualmente o ştiinţă adultă ce reprezintă împreună cu Tehnologia Informaţiei cei doi “stâlpi de rezistenţă” ai viitoarei Societăţi Informaţionale ce a fost edificată deja de cele mai avansate state dar aflată încă în construcţie în statele în curs de dezvoltare.

Conform abordării multidisciplinare a Ştiinţei Informaţiei – adoptată de numeroşi oameni de ştiinţă din acest domeniu ce activează în diferite ţări [7] – <comunicarea> este doar un sub-proces dintre cele 6 sub-procese având ca obiect informaţia (Fig.2). Ansamblul acestor sub-procese reprezintă procesul <informare>, iar fiecare sub-proces are ca produse/ rezultate intermediare şi finale <informaţia>.Rezultatul <comunicării> (ca sub-proces) este <comunicaţia>.

<Comunicarea>, în general, se poate defini ca fiind « un schimb interactiv de informaţii între indivizi şi/ sau grupe de indivizi pe parcursul căruia fiecare este pe rând emiţător şi receptor ». Orice comunicare include deci o reacţie (feed-back) informaţională iar informaţia comunicată poate fi în scris (sau scrisă), vorbită (sau verbală), sub formă de imagini, sunete, sau non-verbală (gesturi, mimică, etc.)

Având în vedere abordarea şi poziţionarea mai sus prezentate ale <comunicării> în raport cu <informaţia>  şi  <informarea>,  rezultă  că  <tehnologiile  comunicării>  fac  de  fapt  parte  din <tehnologile informaţiei> şi că, prin urmare, expresia francofonă <technologies de l’information et de la communication – TIC> tradusă uneori în mod discutabil prin <tehnologiile informării şi comunicării – TIC> este pleonastică şi … inutil de lungă !!

De remarcat diferenţele esenţiale existente între conceptul <comunicare> (aşa cum este el utilizat corect, în special de jurnalişti şi de mass-media, cu referire practic la transmiterea semnificaţiei mesajelor) şi conceptul <transmisia/ transmiterea informaţiei> (aşa cum este el utilizat corect, în special de inginerii electronişti şi de telecomunicaţii, cu referire practic la transmiterea energiei mesajelor, prin intermediul unui semnal).

Analizând sub-procesele reprezentate în Fig.2 ce au ca obiect informaţia, ne putem da seama că sub-procesele situate în amonte şi în aval de sub-procesul <comunicare> – cele privind generarea, recuperarea şi utilizarea informaţiei – sunt practic mult mai puţin studiate, mai ales în Europa, de către profesioniştii informării/ comunicării, chiar dacă aceste procese au un rol esenţial pentru calitatea informării şi a informaţiei. [7], [8]

În opinia noastră, toate numeroasele actuale dificultăţi constatate în ceea ce priveşte generarea, prelucrarea şi utilizarea informaţiei, la nivel individual, provin din lipsa de instruire adecvată în vastul domeniu al ştiinţei şi tehnologiei informaţiei a persoanelor care concep, realizează, prelucrează, stochează, comunică şi/ sau utilizează produse informaţionale.

În plus, conform abordării procesuale specifice Managementului Calităţii, fiecare dintre aceste sub-procese ar putea fi definit prin caracteristici specifice şi ar putea fi introdus şi menţinut sub control – în scopul optimizării performanţelor sale (mai ales eficacitatea, eficienţa, productivitatea, etc.) – cu ajutorul cunoştinţelor, metodelor, tehnicilor şi instrumentelor dezvoltate de oamenii de ştiinţă din diferite state avansate ce lucrează de patru decenii în domeniul Ştiinţei Informaţiei. Dar mai este nevoie, în acest scop, şi ca aceştia să poată transmite toate aceste competenţe, într-un anumit cadru organizat, persoanelor care lucrează ca profesionişti în domeniile generării, prelucrării, stocării, comunicării şi utilizării informaţiei.

4.  Cum s-ar putea defini, evalua şi ameliora <calitatea informaţiei / informării> şi <calitatea comunicaţiei / comunicării> ?

Conform standardelor europene şi internaţionale EN ISO 9000:2006, <calitatea>, în general, reprezintă « aptitudinea unui ansamblu de caracteristici intrinseci de-a satisface (anumite) cerinţe ». Calitatea (unui produs/ serviciu, a unui proces sau a unei organizaţii) este reprezentată deci de măsura în care caracteristicile acestuia/ acesteia satisfac cerinţele aplicabile; ea poate fi <proastă/ slabă>,

<mediocră>, <bună> sau <excelentă>. Informaţia este considerată a fi un produs imaterial, astfel încât conceptul <calitatea informaţiei> reprezintă gradul de adecvare a acestui produs la cerinţele existente…

Conform aceluiaşi standard, <cerinţa> este « o nevoie sau o aşteptare formulată în scris ».

In consecinţă, informaţia – ca produs imaterial – este <de calitate> doar dacă toate caracteristicile sale satisfac cerinţele utilizatorilor/ clienţilor săi.

Din această constatare fundamentală rezultă că, pentru a realiza şi asigura calitatea unui produs/ serviciu informaţional (incluzând informaţia ca produs imaterial) dar şi pentru a introduce şi menţine sub control această calitate, ar trebui :

  1. Să fie identificate şi definite în detaliu toate nevoile, aşteptările şi cerinţele existente, (inclusiv în evoluţia lor în timp) – înainte de realizarea produsului/ serviciului informaţional
  2. Să fie evaluată în mod continuu reacţia – de satisfacţie/ insatisfacţie – a utilizatorilor produsului/ serviciului informaţional şi a informaţiei incluse aferente – după realizarea şi comercializarea produsului/ serviciului informaţional

Calitatea produsului imaterial <informaţie> şi calitatea produsului material <suportul informaţiei> (formând împreună un <produs informaţional>) pot şi trebuie să fie evaluate separat – pe piaţa produselor informaţionale – atât de furnizorul cât şi de clientul/ utilizatorul produsului informaţional (pe baza unor criterii şi instrumente specifice, relevante şi transparente) ; uneori calitatea produsului informaţional poate fi evaluată şi de un organism de terţă parte asigurându-se astfel o credibilitate maximă a rezultatelor evaluării …

Modelul <relaţiei externe client-furnizor> şi ciclul virtuos aferent (Fig.3) pot fi deosebit de instructive şi utile, facilitând abordarea şi înţelegerea modalităţilor practice de îmbunătăţire continuă a calităţii produselor informaţionale (cu cele două componente complementare ale lor – cea imaterială, <informaţia>, şi cea materială, <suportul informaţiei>).

Pe baza acestui model se poate afirma că « produsul informaţional constituit din informaţie (de regulă sub formă de texte, sunete şi/ sau imagini) şi din suportul său (de exemplu hârtia cărţii sau a ziarului, banda magnetică şi caseta audio/ video, etc.) este un produs de calitate doar dacă furnizorul său a identificat, colectat, înţeles şi respectat în prealabil toate cerinţele corespunzând nevoilor utilizatorilor/ clienţilor acelui produs (înainte chiar de a-l concepe, realiza şi distribui/ vinde) şi a identificat, colectat, înţeles şi respectat, după vânzare, toate reacţiile clienţilor săi. »

De remarcat că, prin parcurgerea succesivă şi repetată a celor trei etape

1.CERINŢE

2.PRODUS/ SERVICIU INFORMATIONAL

3. REACŢII (reprezentând de fapt un <ciclu virtuos> care, prin definiţie, este generator de progres), este posibil să se îmbunătăţească în mod continuu calitatea produsului informaţional, asigurându-se astfel atât creşterea competitivităţii şi rentabilităţii acestuia cât şi dezvoltarea performanţelor financiare ale furnizorului acelui produs informaţional.

 

5.  Cum s-ar poate introduce sub control sau chiar evita proliferarea non-calităţii informaţiei la niveal individual şi societal ?

Construirea <societăţii informaţionale> – implicând introducerea/ proliferarea utilizării NTIC şi creşterea performanţelor acestora – a facilitat şi în România apariţia şi dezvoltarea anumitor fenomene şi manifestări cu evident caracter nociv pentru clienţii/ utilizatorii informaţiei ca, de exemplu : dezinformarea, suprainformarea, hărţuirea textuală, spam-ul, propaganda publicitară abuzivă, manipularea informaţională, birocraţia administrativă „obeză”/ “multilateral dezvoltată”, etc. Acestora li se adaugă tot mai numeroasele tipuri de infracţiuni informatice, dintre care cele mai frecvente sunt : e-mail spoofing-ul, pharming-ul, phishing-ul, hacking-ul, etc. (fiind relativ recente, denumirile lor nu au încă echivalenţe în română sau alte limbi !) şi binecunoscuţii <viruşi>, <viermi> şi <cai Troiani>. Pe de altă parte, se vorbeşte tot mai frecvent – nu numai în România – de calitatea tot mai slabă a informaţiei produse şi difuzate de anumite organizaţii ale mass-media, mai ales ale celei televizuale…

Este evident că aceste fenomene şi manifestări – cu toată nocivitatea lor pentru clienţii / utilizatorii informaţiei (deoarece generează consumuri inutile de timp, bani şi chiar nervi !) – trebuie să aducă anumite beneficii acelor furnizori (inclusiv de informaţie) care le iniţiază, multiplică şi/ sau distribuie/ difuzează (întrucât altfel, ele nu ar fi viabile din punct de vedere economic, nu s-ar putea autoîntreţine şi autodezvolta) dar cărora, evident, puţin le pasă de nevoile şi de reacţiile clienţilor lor,iar uneori nici măcar nu contravin unor prevederi legale. Această situaţie reflectă de fapt, pur şi simplu, puterea exercitată de furnizori (inclusiv de informaţie) asupra consumatorilor/ utilizatorilor de informaţie care, deşi mult mai numeroşi, nu se pot apăra decât prin reglementări eficace, educaţie şi cunoştinţe/ abilităţi adecvate… În multe state, numeroase legi vizând limitarea manifestărilor nocive mai sus menţionate au fost deja promulgate – cu costurile aferente – dar se pare că eficacitatea lor lasă de dorit, chiar dacă au fost aplicate şi cunoscute de cei vizaţi. Este deci nevoie de noi instrumente juridice şi tehnice permiţând/ facilitând limitarea, reducerea şi/ sau chiar eliminarea acestor tot mai numeroase fenomene şi manifestări nocive care consumă inutil resursele existente.

Intrucât amploarea, intensitatea, diversitatea şi frecvenţa acestor fenomene şi manifestări nocive sporesc relativ rapid, insatisfacţiile utilizatorilor de informaţie şi/ sau produse informaţionale (uneori chiar şi de anumite NTIC!) cresc şi ele continuu, compromiţând câteodată bunele intenţii şi chiar planurile de afaceri ale anumitor furnizori.

In plus, actualii clienţi / utilizatori de informaţie şi/ sau produse informaţionale devin tot mai exigenţi şi mai conştienţi în ceea ce priveşte drepturile lor legale, cerând tot mai insistent şi mai vehement ca aceste drepturi să le fie respectate ; unii dintre ei resping tot mai frecvent nu numai informaţia şi comunicarea de slabă calitate ci şi pe furnizorii acestora! Pe termen mediu-lung, aceste respingeri vor determina desigur falimentul acelor furnizori de informaţie/ comunicare care nu vor, nu pot sau nu ştiu să ţină cont de cerinţele şi/ sau reacţiile clienţilor lor.

 

6.  Cum s-ar putea gestiona proliferarea comunicării ineficace sau ineficiente?

Am avut desigur cu toţii ocazia să aflăm, probabil relativ frecvent, criticile sau reproşurile formulate de anumiţi observatori şi/ sau experţi – mai ales din străinătate – conform cărora mai toate actualele probleme ale societăţii româneşti ar proveni din slaba calitate a comunicării in cadrul societăţii româneşti, comunicare care ar fi prea puţin eficace şi/sau prea puţin eficientă.

Este adevărat că un proces de comunicare “de calitate” ar trebui nu numai să satisfacă cerinţele clienţilor săi ci şi să fie simultan eficient (atunci când valoarea efectului obţinut ca urmare a comunicării este superioară valorii costurilor aferente comunicării) şi eficace (atunci când efectul obţinut corespunde efectului planificat). Dar, din păcate, se pare că rareori putem vedea aşa ceva în România!

Un exemplu printre multe altele: în statele cu vechii tradiţii democratice, marile periodice ale presei scrise obişnuiesc – de câteva decenii! – să includă cel puţin o întreagă pagină (amplasată de regulă printre primele!) ce este dedicată exclusiv opiniilor şi comentariilor cititorilor. Astfel, redacţiile respective demonstrează respectul şi interesul acordate cititorilor pentru care lucrează (şi din banii cărora, eventual, trăiesc!) precum şi ideilor, opiniilor, sugestiilor şi cerinţelor acestora, acordându-le posibilitatea de-a comunica bidirecţional. În consecinţă, aceste publicaţii s-au menţinut pe piaţă. chiar şi în condiţiile competiţiei tot mai acerbe existente, întrucât managerii lor au dorit, putut şi ştiut să ţină cont de cerinţele şi reacţiile cititorilor lor. De câţiva ani, a devenit posibil – la noi ca şi la alţii – ca cititorii presei scrise să transmită rapid <comentariile> lor, la fiecare articol, prin e-mail, unui “webmaster” sau unui <forum> ori unei <liste de discuţii> gestionată (uneori şi moderată) de personalul redacţiei publicaţiei. Dar, numeroase experienţe efectuate demonstrează din păcate că unii moderatori/ redactori/ jurnalişti ai noştri fie nu doresc fie nu pot să comunice în mod eficace şi eficient cu cititorii lor – răspunzând rapid, concis şi pertinent la mesajele acestora – mai ales atunci când opiniile exprimate sunt critice la adresa articolelor publicate. Dacă în ţările cu vechi tradiţii democratice, mesajele cititorilor, inclusiv cele critice, sunt mai întotdeauna urmate de răspunsuri adecvate din partea celor responsabili (incluzând, atunci cănd este cazul, şi măsurile corective şi preventive necesare, facilitând astfel îmbunătăţirea calităţii informaţiei publicate şi a comunicării acesteia), la noi, perspectiva neimplicării destinatarilor în comunicarea solicitată – deci a “vorbitului/ scrisului în pustiu” – declanşează la unii cititori, sub protecţia anonimatului lor (aparent neacceptat de multe redacţii dar, totuşi, posibil), reacţii suburbane şi chiar violenţe de limbaj care, în loc să fie blocate de moderatori (întrucât propagă atitudini indecente, ura şi atacul la persoană în loc de idei), din comoditate sau ignoranţă, sunt ulterior accesibile oricui intră pe <comentarii>, <forum> sau <listă>, generând astfel, la nesfârşit, un cerc vicios deosebit de nociv… Situaţii similare pot fi întâlnite şi în mass-media audiovizuală, din păcate…

În plus, a devenit aproape imposibil unui cititor necunoscut în prealabil de redactori să mai poată fi publicat în presa noastră scrisă, căci pagina destinată cititorilor – atunci când aceasta (mai) există! – este monopolizată cam de aceleaşi personaje (autointitulaţi pompos “formatori de opinie”?) agreate ca autori de opinii şi comentarii, idei şi propuneri, de redactori şi de şefii lor…

Este evident că, în toate asemenea situaţii – când scrisorile şi mesajele trimise de cititori (cu toate costurile lor, suportate de aceştia, dar implicând şi speranţele acestora) – rămân fără răspunsul destinatarilor, nici nu poate fi vorba de comunicare bidirecţională eficace şi eficientă…

Situaţii similare există şi în mass-media noastră audiovizuală atunci când, prin mesaje difuzate pe post, se lasă impresia dorinţei redactorilor diferitelor emisiuni de-a comunica bidirecţional cu radioascultătorii sau telespectatorii lor – prin telefon sau e-mail – dar, în practică, accesul acestora (culmea, pe banii şi timpul lor!) este sever restricţionat (“limitări tehnice”?), voit redus sau chiar imposibil.

Până la urmâ se va dovedi că este chiar contraproductiv să declari în vorbe meşteşugite că lucrezi pentru clienţi/ cititori/ radioascultatori/ telespectatori şi că ţii cont de cerinţele şi reacţiile acestora dar, în fapte, să nu permiţi accesul acestora la comunicare, să le limitezi accesul şi să nu răspunzi mesajelor acestora…

Prin urmare se poate afirma că – cel puţin în cazul comunicării prin mass-media – mai toate criticile/ reproşurile observatorilor/ experţilor din străinătate cu privire la ineficacitatea şi ineficienţa comunicării la noi sunt valabile (desigur, cu unele excepţii care confirmă regula!).

Toate aceste situaţii de comunicare prin mass-media ce sunt simultan ineficace şi ineficiente ar putea fi soluţionate şi chiar prevenite dacă ar exista în prealabil atât un nivel mai dezvoltat al responsabilităţii sociale cât şi o voinţă politică adecvată în acest sens (la nivelul factorilor de decizie). Ulterior, competenţele (incluzând cunoştinţele, deprinderile, atitudinile şi comportamentele) pro-active necesare în acest scop pot fi transmise/ formate/ induse mai ales prin educarea/ training-ul adecvat cerinţelor al celor ce lucrează profesional în presa scrisă şi audiovizuală.

 

7.  Care sunt dificultăţile actuale de abordare a <societăţii informaţionale> în România?

Există actualmente anumite întrebări fundamentale rămase fără răspunsuri tranşante şi clare din partea comunităţii ştiinţifice şi academice din România, în absenţa unor iniţative adecvate de concertare şi armonizare, cu participarea şi implicarea reprezentanţilor tuturor părţilor interesate.

Iată doar câteva dintre aceste întrebări ce îşi aşteaptă încă răspunsurile:

 

  1. Ce model de dezvoltare ar trebui să fie adoptat în România – cel din ţările anglo-saxone (implicând două comunităţi separate – cea a oamenilor de ştiinţă, universitarilor şi profesioniştilor din <information science>/ tradus <ştiinţa informaţiei> şi cea a oamenilor de ştiinţă, universitarilor şi profesioniştilor din <communication science>/ tradus <ştiinţa comunicării>) sau cel din Franţa (implicând o asociere a celor două comunităţi în cadrul aşa-numitelor <sciences de l’information et de la communication>/ tradus <ştiinţe ale informării şi comunicării>)? De remarcat că fiecare model are avantaje şi dezavantaje specifice iar unele actuale traduceri în limba română ale conceptelor de bază din limbile engleză/ franceză nu reflectă integral şi corect definiţia originală a conceptului…
  2. Cum ar trebui să fie traduse corect în limba română conceptele de bază anglofone <information science>, <communication science>, <knowledge science> şi conceptele de bază francofone < science de l’information>, <science de la communication>, <société du savoir> ,<ştiinţa informării> sau <ştiinţa informaţiei>,<ştiinţa comunicării> sau <ştiinţa comunicaţiei<societatea cunoaşterii> sau <societatea cunoştinţelor> sau <societatea cunoaşterii şi a cunoştinţelor>, <societate bazată pe cunoaştere > sau <societate bazată pe cunoştinţe> ?

 

  1. Ce abordare ar fi de preferat în România – cea multidisciplinară din <ştiinţa şi tehnologia informaţiei > sau cea interdisciplinară specifică <ştiinţei informaţiei> ?
  • Cum s-ar putea face faţă şi la noi, în mod cât mai eficace şi eficient, tot mai numeroaselor şi nocivelor manifestări contra-productive ale dezinformării, suprainformării, hărţuirii textuale, propagandei publicitare, manipulării informaţionale, precum şi infracţiunilor informatice ?
  • Cum s-ar putea prelucra informaţia în mod cât mai eficace astfel încât, şi la noi, să fie facilitate şi optimizate procesele de decizie şi de soluţionare a problemelor (în diferite domenii) ?
  • Care ar fi criteriile conform cărora România poate considera că avansează in construirea

<societăţii informaţionale> şi, eventual, că a terminat această construcţie ? Concluzii România – aflată de peste un deceniu în plin proces de edificare a <societăţii informaţionale> – are nevoie de răspunsuri adecvate (cel puţin la întrebările de mai sus deşi mai sunt multe altele) din partea comunităţii oamenilor de ştiinţă, universitarilor şi profesioniştilor din domeniile informaţiei şi comunicării.

În acest context, asigurarea educaţiei noilor generaţii în domeniul ştiinţei informaţiei (incluzând ştiinţa/ ştiinţele comunicării) ar trebui să fie recunoscută – în vorbe şi mai ales în fapte – ca fiind o prioritate importantă a societăţii româneşti actuale, în scopul ameliorării substanţiale a performanţelor proceselor de generare/ producere, comunicare (interumană/ organizaţională) şi utilizare a informaţiei dar şi al accelerării/ optimizării proceselor implicate în construirea societăţii informaţionale în ţara noastră.

Autor: prof.univ.dr.ing.Nicolae-George DRAGULANESCU

Bibliografie

  1. * * * – E-readiness rankings 2008 Maintaining Momentum ; A White Paper from the Economist Intelligence Unit , IBM Institute for Business Value – Economist Intelligence Unit, 2008
  • Dragulanescu, Nicolae – Science et techniques de l’information – Genèse et évolution (în franceză), Editura AGIR, Bucuresti, 1999
  • Dragulanescu, Nicolae – Ştiinţa şi tehnologiile informaţiei – Geneză şi evoluţie, Editura AGIR, Bucuresti, 2004
  • Dragulanescu, Nicolae – Information science and technology – Genesis and evolution (în engleză), Denbridge Press, New York, 2007
  1. Dragulanescu, Nicolae, Chaim Zins, Anthony Dbons, Clare Beghtol, Michael Buckland, Charles H. Davis, Gordana Dodig-Crnkovic, Glynn Harmon, Donald H. Kraft, Roberto Poli, Richard Smiraglia – Knowledge Map of Information Science: Implications for the Future of the Field, Brazilian Journal of Information Science, Vol.1, No.1, Sao Paolo, 2007
  2. Le Coadic, Yves – La science de l’information,

http://www.puf.com/Book.aspx?book_id=022141

  1. Le Coadic, Yves – Le besoin d’information,

http://www.adbs.fr/site/publications/ouvrages/recherche.php

  1. Le Coadic, Yves – Usages et usagers de l’information, http://www.armand- com/livre.php?idp=270098
Descarca aplicatia InfoCons

Pe același subiect

Distribuie

InfoCons (www.infocons.ro) – Asociație Națională de Protecția Consumatorilor, unica organizație din România cu drepturi depline în Consumers International, este o asociație de consumatori neguvernamentală, apolitică, reprezentativă, de drept privat, fără scop lucrativ, cu patrimoniu distinct și indivizibil, independentă, întemeiată pe principii democratice, ce apără drepturile consumatorilor – membră fondatoare a Federației Asociațiilor de Consumatori.

Fii informat! Ia atitudine! Cunoaște-ți drepturile și exercită-le apelând 021 9615!* din orice rețea fixă sau mobilă sau *9615** din orice rețea mobilă!

**Număr de telefon apelabil din orice rețea fixă sau mobilă cu tarif normal în rețeaua Telekom
***Număr de telefon apelabil din orice rețea mobilă cu tarif normal

Descarca aplicatia InfoCons
Meniu