InfoCons acum 10 ani – Elevul e clientul, educația e produsul: lecția pe care școala românească încă o ratează – prof. dr. Remus China
În cadrul emisiunii „În dialog cu consumatorii” a adus în față un subiect care privește, direct sau indirect, fiecare familie din România: calitatea educației pe care o primesc copiii noștri. Invitatul ediției a fost profesorul doctor Remus China – profesor de fizică, fost director de școală și inspector în Ministerul Educației la Direcția rețea școlară națională – care și-a susținut recent o teză de doctorat în Științele educației dedicată exact acestei teme: asigurarea calității în preuniversitar pe baza unor referențiale europene și internaționale. Timp de trei ani a lucrat, ca expert, chiar în agenția națională care evaluează și acreditează școlile.
Discuția pornește de la o observație simplă, dar incomodă: deși există o lege, există standarde și există o agenție dedicată, calitatea reală din clasă nu s-a schimbat pe măsura așteptărilor. InfoCons a urmărit dialogul și a extras concluziile care contează pentru consumatorul de servicii educaționale – adică pentru elev, pentru student și pentru părinte.
Ce înseamnă, de fapt, „asigurarea calității”
Un prim merit al discuției este că lămurește un termen care sperie și pe care mulți îl folosesc greșit. Asigurarea calității nu s-a născut în școală, ci în mediul economic, în lumea afacerilor, iar scopul ei este unul singur: generarea încrederii – încrederea în produs și în producătorul lui, în serviciu și în cel care îl prestează. La noi, până prin anii ’90-’92, se vorbea aproape exclusiv despre inspecție și control al calității în industrie; asigurarea calității nu avea tradiție.
Ideea de a aduce acest mecanism în educație a venit la nivel european, din reuniunile miniștrilor Educației, iar în România a fost introdusă prin Ordonanța 75/2005, devenită Legea 87/2006. Aceasta a așezat asigurarea calității pe două paliere – învățământul preuniversitar și cel superior – și a definit trei domenii pe care sunt construite standardele: capacitatea instituțională, eficacitatea educațională și managementul calității. Doar standardul de acreditare cuprinde în jur de 173 de cerințe (descriptori) și criteriile aferente.
Remus China insistă pe o distincție esențială și rar înțeleasă: una este calitatea în sistem și cu totul altceva este calitatea educației. Prima privește funcționarea sistemului; a doua privește produsele educaționale efectiv livrate copilului.
Autorizare, acreditare și „paradoxul nivelului minim”
O școală parcurge două trepte. Mai întâi autorizarea – momentul înființării, în care obține autorizația de funcționare provizorie. Apoi, după ce dovedește ce poate și după doi ani de la prima promoție, trece prin acreditare, care confirmă conformitatea funcționării cu standardele. Diferența practică este uriașă: doar o școală acreditată poate emite diplome și acte de studii și poate primi finanțare pe cap de elev. În România funcționează aproximativ 6.000 de școli cu personalitate juridică, în circa 19.000-20.000 de locații, cuprinzând copii de la 3-4 ani până la 18 ani. Prin ultimul articol al Legii 87/2006, toate școlile existente la acel moment au fost considerate acreditate fără să fie evaluate, urmând ca evaluarea periodică să vină ulterior.
Aici apare ceea ce invitatul numește paradoxul nivelului minim. Prin lege, standardul de acreditare este definit drept un standard minimal – abia atunci școala ajunge să funcționeze la nivelul minim al calității. Problema este că întregul sistem este menținut artificial în jurul acestui nivel minim: ceea ce contează pentru o școală este să fie acreditată, „mai departe, Dumnezeu cu milă”. Deși există și un standard de referință (optimal), către care școlile ar trebui să tindă pentru a se dezvolta continuu, aplicarea lui reală ar fi mult mai importantă decât acreditarea, pentru că ar deschide calea evaluărilor comparative, a competiției și a reperelor de bună practică (benchmarking). Trecerea spre standardul de referință se face însă printr-o formulă neinspirată, cu aprecieri de tip „bine” / „foarte bine”, care nu măsoară progresul.
Cine este clientul și care este produsul școlii
Momentul-cheie al emisiunii este o corectură de mentalitate. Formula clasică – „școala nu este o fabrică, iar elevul nu este un produs” – este doar pe jumătate adevărată. În realitate: elevul este clientul, iar produsul este educația pe care profesorul o livrează la clasă. Este un produs intangibil, compus din tot ceea ce copilul vede și aude – conținut, programă, dar și gesturi, atitudini, limbaj, întreaga prezență a profesorului – și pe care copilul îl „consumă” instantaneu, fără posibilitatea de a-l corecta pe loc.
Acest produs are un nume: competența – ansamblul de cunoștințe, deprinderi, atitudini și comportamente. Elevii și studenții intră în sistem cu anumite competențe și ar trebui să iasă cu altele, superioare calitativ și cantitativ, iar acest spor este meritul profesorului și trebuie cuantificat. Nu întâmplător, raportul Pearson din 2012, care a analizat sistemele educaționale de top (între care Finlanda), a ajuns la aceeași concluzie: elementul fundamental al oricărei organizații școlare îl reprezintă profesorii bine pregătiți.
Standarde europene existente, dar ignorate: ISO 9001 și modelul de excelență
Teza de doctorat a invitatului a vizat tocmai îmbunătățirea calității în preuniversitar pe baza a două referențiale validate internațional: standardul ISO 9001 (din familia ISO 9000, care definește sistemele de management al calității în orice organizație, inclusiv în educație) și modelul de excelență EFQM. Acestea stau, alături de ciclul plan-do-check-act, la baza cadrului european de referință pentru asigurarea calității în educație și formare profesională, stabilit în 2004, adoptat în 2008 și recomandat statelor membre în 2009.
Constatarea este dură: în sistemul preuniversitar românesc, standardul ISO 9001 nu este nici obligatoriu, nici măcar recomandat oficial, deși ar fi putut fi impus prin lege, așa cum se întâmplă în alte țări. Nimeni – nici legea, nici ordinele de ministru, nici hotărârile de guvern – nu a cerut școlilor să îl implementeze, iar terminologia ISO nici măcar nu a fost preluată în legislația națională. Un exemplu de bună practică menționat în emisiune este Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București, prima școală din țară care și-a certificat sistemul de management al calității pe ISO 9001.
Ce arată cercetarea: peste 90% nu văd niciun efect
Cercetarea din spatele tezei a acoperit peste 172 de licee (aproximativ 11-12% din liceele țării, din zone diferite) și peste 2.500 de cadre didactice. Un profil relevant: peste 70% dintre cei care se ocupă de asigurarea calității sunt femei, iar în preșcolar și primar procentul urcă până la 99%; membrii comisiilor de evaluare și asigurare a calității (CEAC) provin în special din zona științelor exacte – chimie, fizică, matematică.
Rezultatul central este un semnal de alarmă: peste 90% dintre respondenți nu au constatat nicio influență pozitivă a standardelor naționale actuale asupra calității educației la clasă. Explicația avansată este că standardele au fost definite „într-un birou”, fără consensul celor care urmau să le aplice – exact opusul definiției unui standard. Un studiu independent al Societății Academice din România, care a inclus șapte state din Europa de Sud-Est, a ajuns la concluzii similare: asigurarea calității nu funcționează bine în regiune, iar România se plasează printre codașe. Cel mai bine stă Slovenia, care își corelează sistemul cu rezultatele la testările internaționale PISA și cu cerințele angajatorilor.
Un alt punct semnalat este suprapunerea instituțională: inspectoratele școlare și agenția de acreditare acționează adesea pe același teren, cu referențiale separate și necorelate – standardul de acreditare, regulamentul de inspecție școlară și, în plus, mecanismele proprii ale învățământului profesional și tehnic. Rezultatul: paralelisme și risipă de resurse. România este, de altfel, singura din spațiul comunitar cu o agenție dedicată de acest tip și fără o lege europeană echivalentă pentru asigurarea calității în preuniversitar.
Diplome, calificări și dreptul consumatorului la recunoaștere în UE
Pentru consumatorul-cetățean, cea mai concretă miză este recunoașterea studiilor. Calificările reprezintă „ieșirea” (output-ul) sistemului educațional către piața muncii, iar ele trebuie corelate cu Cadrul european al calificărilor, gestionat la noi prin Autoritatea Națională pentru Calificări. Compatibilizarea, cu termen inițial în 2011, întârzie – iar consecința este că multe diplome românești nu sunt recunoscute automat în spațiul comunitar. Este vorba, în fond, despre a patra libertate fundamentală a Uniunii Europene: libera circulație a forței de muncă. Invitatul o spune fără menajamente: este dureros ca absolvenți de facultate să ajungă la munci necalificate în străinătate, în loc ca pregătirea lor să fie recunoscută.
Discuția distinge clar între formarea inițială (școala și universitatea, cu diplome valabile toată viața) și formarea continuă (după absolvire, cu diplome valabile 3-5 ani și reexaminare periodică). Paradoxal, formarea continuă a funcționat relativ bine timp de 15 ani, sprijinită de standardele ocupaționale, în timp ce formarea inițială a bătut pasul pe loc, tocmai pentru că lipsește referențialul comun între lumea educației și lumea angajatorilor. Noua Lege a Educației a adus totuși pași înainte: învățământul profesional și stagiile de pregătire practică, finalizate cu certificat de calificare.
Concluzia InfoCons
Vestea bună, subliniată în finalul emisiunii, este că există o deschidere reală și o motivație autentică în sistem: cei peste 2.500 de profesori chestionați își doresc calitate și vor să facă mai mult și mai bine. Obstacolele nu țin de rea-voință, ci de concepte neînțelese sau greșit așezate, de participarea la comisii percepută drept o corvoadă, de o descentralizare încă insuficientă și de o rezistență firească la schimbare.
Pentru InfoCons, mesajul este limpede: educația este un serviciu, iar elevul și părintele sunt beneficiarii lui direcți. Un consumator informat își cunoaște drepturile – inclusiv dreptul la o educație de calitate, evaluată transparent, și dreptul ca diploma obținută să fie recunoscută acasă și în Europa. Trecerea de la „nivelul minim” la excelență nu este o problemă de acte, ci de mentalitate și de curajul de a măsura, corect, progresul real.
Alege bine, te simți bine !
Semnătura: Departamentul InfoCons Protecția Consumatorilor de Comunicare
