Înot de anduranță : Respirația, lecția nevăzută – Apa înseamnă viață ! InfoCons te informează
Din Dunăre până la noaptea de la Călărași: cum am învățat că liniștea începe cu o respirație.
Mihai Badea
Multă vreme am crezut că înotul se face cu brațele. Cu forța lor, cu orele petrecute în bazin, cu încăpățânarea de a mai trage o dată atunci când simți că ai obosit. Nu era o idee complet greșită. Fără antrenament nu ajungi prea departe. Dar, după ce am petrecut nopți întregi în apă, am înțeles că brațele nu sunt cele care hotărăsc totul. De multe ori, cel care îți schimbă cursa este un lucru pe care îl faci fără să te gândești: respiri.
Când spun asta, mă întorc cu gândul la Dunăre. Cei 115 kilometri nu au fost doar o probă de rezistență. Au fost locul în care am început să mă ascult cu adevărat. Intrasem în apă cu experiență, cu antrenamente serioase în spate și cu încrederea că știu ce am de făcut. Numai că un fluviu nu este un bazin. Nu poți negocia cu el și nici nu îl impresionezi dacă ai înotat mult înainte.
La început voiam să simt că muncesc. Trăgeam puternic, căutam înaintarea în fiecare mișcare. E o tentație pe care o cunosc bine: dacă depui un efort mare, ți se pare că faci neapărat un lucru bun. Numai că, într-o cursă care durează multe ore, nu tot ce pare puternic este și eficient. La un moment dat, respirația se îngreunează. Brațele se încordează. Mintea începe să alerge mai repede decât corpul. Și, fără să-ți dai seama, ajungi să te lupți cu apa în loc să înoți prin ea.
Am încetinit. Nu fiindcă renunțam la obiectiv și nici pentru că voiam să-mi fie mai ușor. Am încetinit fiindcă am simțit că, dacă păstrez tensiunea aceea, o să plătesc pentru ea mai târziu. Atunci am mutat atenția de la forța brațului la respirație. Inspir. Braț. Expir în apă. Braț. Dintr-odată aveam ceva simplu de urmărit, ceva ce puteam repeta fără să mă grăbesc.
Nu s-a petrecut nicio minune. Apa nu a devenit mai blândă și distanța nu s-a scurtat. Oboseala era tot acolo. Dar mișcarea a început să se așeze. Respirația nu mai venea în urma efortului, încercând să-l ajungă din urmă. Ea îi dădea măsura. Brațele au urmat-o. Și am simțit, pentru prima dată atât de clar, că pot înainta fără să-mi consum energia într-o permanentă încordare.
Când povestesc despre cursele lungi, oamenii mă întreabă adesea cum reușesc să rămân atâtea ore în apă. Înțeleg întrebarea. Privită de pe mal, o distanță mare pare o înșiruire nesfârșită de eforturi. Dar, din interior, lucrurile arată altfel. Nu te poți gândi tot timpul la sutele sau miile de metri care mai sunt. Dacă faci asta, distanța te apasă înainte să o înoți. Trebuie să găsești ceva mai apropiat decât linia de sosire. Pentru mine, acel ceva este respirația următoare.
Inspir. Expir. Încă un braț. Și încă unul. Nu sună spectaculos. Nici nu trebuie. Tocmai aici este lecția: ceea ce te ține în mișcare nu este întotdeauna spectaculos. Uneori este cel mai obișnuit lucru din lume, făcut cu atenție, de mii de ori. În apă am descoperit că repetiția nu înseamnă neapărat monotonie. Poate însemna ordine. Poate fi locul în care gândurile încetează să se mai înghesuie unele peste altele.
Mi-am amintit de această lecție și la Călărași, în cursa de 72 de ore. Prima noapte a avut un fel aparte de a schimba totul. Ziua vedeam malurile, barca, oamenii care mă însoțeau. Noaptea reperele se micșorau până când rămâneau doar întunericul, apa și lumina bărcii. Corpul își găsise ritmul. Zgomotele de pe mal păreau tot mai departe. Înăuntrul meu, în schimb, se auzea foarte limpede succesiunea mișcărilor: braț, respirație, braț, respirație.
Apoi s-a ridicat vântul. Apa s-a încrețit, cerul s-a închis, iar din barcă au venit avertismente tot mai apăsate. În manuscrisul continuării cărții am descris acel moment: oamenii îmi strigau să ies, se apropia furtuna, un fulger a luminat pentru o clipă suprafața apei. Îmi amintesc mai ales contrastul dintre agitația din jur și senzația mea interioară că trebuie să-mi păstrez calmul. Când ai stat ore întregi într-un ritm, e greu să accepți că trebuie să-l întrerupi.
Dar liniștea interioară nu trebuie confundată cu încăpățânarea. Aici se află o lecție pe care apa mi-a dat-o de mai multe ori, uneori dureros: faptul că tu te simți bine nu înseamnă că pericolul nu există. O echipă vede lucruri pe care înotătorul, prins în ritmul lui, poate să nu le vadă. Respirația calmă te ajută să gândești limpede; nu îți dă dreptul să ignori furtuna. Să-ți păstrezi mintea așezată înseamnă și să poți asculta un avertisment.
În toate aceste experiențe am început să înțeleg diferența dintre a controla și a te adapta. Când eram mai tânăr, controlul însemna pentru mine să strâng din dinți, să forțez, să nu cedez niciun centimetru. În apă, controlul a căpătat alt sens. Să știi când să reduci ritmul. Să nu te sperii de oboseală, dar nici să o negi. Să-ți lași respirația să-ți spună dacă ai plecat prea tare. Și să accepți că uneori decizia bună nu este încă un braț, ci o oprire la timp.
Am dus lecția aceasta și în afara apei. Sunt zile în care îți începi dimineața cu zece lucruri în minte, vrei să le rezolvi pe toate și ai impresia că, dacă te oprești o clipă, pierzi ceva. Cunosc foarte bine senzația. Numai că graba nu înseamnă întotdeauna progres. Uneori te agiți atât de mult încât nu mai auzi nici ce spun ceilalți, nici ce îți spune propriul corp. Atunci îmi revine în minte Dunărea. Nu pot face totul dintr-o singură mișcare. Pot doar să găsesc un ritm bun și să-l respect.
Nu spun că respirația rezolvă orice problemă. Nu înlocuiește pregătirea, alimentația, echipa, experiența sau măsurile de siguranță. Dar este primul lucru la care mă pot întoarce când simt că mă risipesc. Este un reper mic, pe care îl port cu mine oriunde. Când îmi regăsesc respirația, îmi este mai ușor să-mi regăsesc și judecata.
În prima carte am povestit unde m-au dus apele: la Beliș, Vidraru, Bicaz, Razelm, pe Dunăre și până la Lake Powell. În continuarea ei vreau să vorbesc mai mult despre ce se întâmplă înăuntrul unui om atunci când rămâne atât de mult timp în apă. Despre lucrurile care nu se văd într-o fotografie de la sosire și nu încap într-o cifră. Respirația este primul dintre ele, fiindcă de aici începe ritmul, iar din ritm vine uneori liniștea.
Dacă ar fi să spun într-o singură frază ce m-a învățat Dunărea, aș spune așa: nu trebuie să înving fiecare val ca să merg mai departe. Trebuie să învăț să respir, să-mi ascult corpul și să nu mă pierd în graba de a ajunge. Brațele mă duc prin apă. Respirația mă ajută să rămân acolo, prezent, atent și întreg.

















