Carmen Busi : Dincolo de substanță – Adicția ca Relație – InfoCons Protecția Consumatorilor te informează despre Prevenirea Adicției !
Adicția nu începe cu substanța, ci cu o lipsă. Nu cu dorința de plăcere, așa cum se crede adesea, ci cu o încercare de a liniști ceva ce nu a fost niciodată cu adevărat auzit.
Din punct de vedere psihologic, adicția este mai puțin despre „a vrea” și mai mult despre „a nu mai putea fără”. Este o relație – profundă, repetitivă, uneori disperată – între o persoană și un obiect, fie că vorbim despre alcool, droguri, jocuri de noroc, mâncare, muncă sau chiar relații. În centrul acestei relații nu se află substanța în sine, ci funcția ei: ce face ea pentru psihicul individului.
Pentru mulți, adicția apare ca o formă de reglare emoțională. Atunci când o persoană nu a învățat, în mod sănătos, să își conțină sau să își exprime emoțiile, va căuta în exterior un mod de a le gestiona. Substanța sau comportamentul devine astfel un „instrument” rapid și eficient: reduce anxietatea, amorțește durerea, umple golul, oferă iluzia controlului sau, dimpotrivă, o evadare dintr-un control prea rigid.
InfoCons Protecția Consumatorilor te informează – Mezeluri tip crenvurști de pui cu muștar pot ajunge până la 16 de Aditivi Alimentari / E – uri ! Alegi Bine, Mănânci Bine cu InfoCons Protecția Consumatorului !
La nivel profund, adicția este adesea legată de experiențe timpurii. Lipsa unei relații de atașament sigure, traumele emoționale, nevoile neîmplinite sau chiar dificultatea de a fi văzut și validat pot crea un teren fertil pentru dezvoltarea comportamentelor adictive. În absența unei figuri externe care să ofere reglare și siguranță, individul caută o „soluție internă artificială”. Adicția devine, astfel, o formă de auto-liniștire.
Un alt aspect important este mecanismul repetiției. Odată ce creierul învață că un anumit comportament aduce o formă de ușurare, va tinde să îl repete. În timp, însă, apare toleranța – aceeași cantitate nu mai produce același efect – și dependența – nevoia de a consuma pentru a funcționa „normal”. Ceea ce a început ca o alegere devine treptat o constrângere.
Paradoxul adicției este că soluția devine problemă. Ceea ce inițial a ajutat la reducerea suferinței ajunge să o amplifice. Relațiile se deteriorează, identitatea se fragmentează, iar sentimentul de vinovăție și rușine crește. Aceste emoții, la rândul lor, pot alimenta și mai mult comportamentul adictiv, creând un cerc vicios greu de întrerupt.
Din perspectivă psihologică, este esențial să înțelegem că adicția nu este un simplu „defect de voință”. Este o adaptare – una costisitoare, dar inițial funcțională – la un context intern sau extern dificil. De aceea, prevenția nu înseamnă doar informare despre riscuri, ci mai ales construirea unor resurse interioare.
Prevenția reală începe devreme. În copilărie, prin relații sigure, prin validarea emoțiilor și prin învățarea unor mecanisme sănătoase de reglare. Un copil care învață că emoțiile lui pot fi conținute, înțelese și exprimate nu va avea aceeași nevoie de a le anestezia mai târziu. În adolescență, prevenția presupune spațiu pentru identitate, autonomie și dialog autentic, nu doar control sau interdicție.
La nivel individual, dezvoltarea conștientizării emoționale, a toleranței la frustrare și a capacității de a cere ajutor sunt factori protectivi esențiali. La nivel social, comunitatea, apartenența și relațiile autentice reduc semnificativ riscul de adicție.
În esență, adicția vorbește despre o relație întreruptă: cu sinele, cu ceilalți, cu propriile emoții. Iar prevenția, în forma ei cea mai profundă, nu este despre a interzice, ci despre a reconecta.
InfoCons Protecția Consumatorilor te informează – Măsuri pentru gestionarea și reducerea risipei alimentare după Paște – Ceva bun de știut cu InfoCons Protecția Consumatorilor !
Arhitectura invizibilă a dependenței
Dacă adicția este, în esență, o încercare de reglare a unei suferințe interne, atunci devine important să înțelegem mai clar ce fel de suferință stă la baza ei. Pentru că nu orice durere duce la adicție și nu orice persoană expusă la o substanță sau la un comportament potențial adictiv dezvoltă dependență. Diferența este dată, de cele mai multe ori, de structura psihică a individului, de istoricul său emoțional și de resursele pe care le are la dispoziție pentru a face față vieții.
Există o categorie de persoane pentru care experiențele emoționale sunt trăite cu o intensitate copleșitoare. Anxietatea nu este doar o stare de neliniște, ci devine o invazie. Tristețea nu este doar o emoție trecătoare, ci o prăbușire. Golul interior nu este o simplă absență, ci o senzație aproape fizică de lipsă de sens. În fața acestor trăiri, psihicul caută soluții rapide, iar adicția oferă exact acest lucru: o intervenție imediată asupra stării interne.
Pe de altă parte, există și situații în care nu intensitatea emoțiilor este problema, ci, dimpotrivă, absența lor. O formă de anestezie afectivă, în care persoana nu mai simte aproape nimic. Nici bucurie, nici tristețe, nici dorință. În aceste cazuri, comportamentele adictive pot apărea ca o încercare de a simți ceva, orice, chiar dacă acel „ceva” este distructiv. Este o formă paradoxală de a ieși din amorțeală.
În ambele situații, observăm aceeași dinamică: dificultatea de a rămâne în contact autentic cu propria experiență emoțională. Iar acest lucru nu apare în vid. De cele mai multe ori, el se construiește în relațiile timpurii, acolo unde copilul învață – sau nu – că emoțiile lui sunt acceptabile, că pot fi exprimate fără a pierde iubirea celuilalt și că există cineva care îl poate ajuta să le conțină.
InfoCons Protecția Consumatorilor te informează – România a gazduit reuniunea Comitetului 8 IOSCO, dedicată protecției investitorilor de retail și educației financiare – InfoCons protectia consumatorilor de asigurari
Un copil care a fost constant invalidat („nu ai de ce să plângi”, „nu e mare lucru”), ignorat sau chiar pedepsit pentru exprimarea emoțiilor va învăța, treptat, să le reprime. Dar emoțiile reprimate nu dispar. Ele rămân active în interior și caută alte căi de exprimare. Uneori, aceste căi devin comportamente adictive.
La fel, un copil care a crescut într-un mediu imprevizibil sau nesigur, în care nu știa niciodată la ce să se aștepte, poate dezvolta o nevoie intensă de control sau, dimpotrivă, o tendință de a evita realitatea. Substanțele sau comportamentele adictive oferă ambele variante: fie iluzia controlului, fie evadarea completă dintr-o lume percepută ca fiind prea amenințătoare.
Un alt element esențial în înțelegerea adicției este relația cu sinele. Multe persoane care dezvoltă dependențe au o relație fragilă cu propria identitate. Nu știu exact cine sunt, ce își doresc sau ce simt. În lipsa acestui nucleu intern stabil, se atașează de ceva extern care le oferă o formă de consistență. Substanța sau comportamentul devine, într-un fel, o extensie a identității lor.
De exemplu, nu este neobișnuit să auzim formulări de tipul „eu sunt genul care…” urmate de un comportament adictiv. Această identificare face procesul de renunțare și mai dificil, pentru că nu mai este vorba doar despre a abandona un obicei, ci despre a pierde o parte din sine.
În acest context, prevenția capătă o dimensiune mult mai profundă decât simpla evitare a substanțelor. Ea devine un proces de construire a sinelui; a unui sine care poate tolera emoțiile, care poate face față frustrării, care poate amâna gratificarea și care poate găsi sens în experiențele sale.
Un rol crucial îl are educația emoțională. Nu în sensul unor concepte teoretice, ci al unei experiențe trăite. Copiii și adolescenții au nevoie să învețe, prin relație, că emoțiile sunt suportabile, chiar și atunci când sunt intense. Că pot trece prin ele fără să fie distruși. Că există alternative la evitarea sau anestezierea lor.
De asemenea, este importantă dezvoltarea capacității de mentalizare – abilitatea de a reflecta asupra propriilor stări interne și asupra stărilor celorlalți. O persoană care poate spune „simt asta pentru că…” are deja un avantaj major în fața uneia care doar simte, fără să înțeleagă. În lipsa acestei capacități, emoțiile pot părea haotice și imposibil de gestionat, iar adicția devine o soluție simplificatoare.
Un alt factor de risc important este legat de relația cu plăcerea. Trăim într-o societate care promovează gratificarea imediată. Totul este la un click distanță: mâncare, divertisment, cumpărături, validare socială. În acest context, toleranța la frustrare scade, iar capacitatea de a aștepta sau de a depune efort pentru o recompensă se diminuează.
InfoCons Protecția Consumatorilor te informează – Situația pe Județul Vaslui privind cancerul în perioada 2016–2024 – InfoCons Protecția Consumatorilor în Domeniul Sănătății te informează !
Adicția se inserează perfect în acest model. Ea oferă plăcere rapidă, fără efort și fără întârziere. În timp, însă, această plăcere devine tot mai greu de obținut și tot mai puțin satisfăcătoare, ceea ce duce la un consum crescut și la o dependență tot mai profundă.
De aceea, prevenția implică și cultivarea răbdării, a disciplinei și a capacității de a investi în obiective pe termen lung. Nu ca o formă de constrângere, ci ca o abilitate care oferă libertate. Libertatea de a nu fi dependent de stimuli externi pentru a te simți bine.
Relațiile joacă, de asemenea, un rol central. O persoană care are relații autentice, în care se simte văzută, acceptată și susținută, are un risc mult mai mic de a dezvolta adicții. Pentru că multe dintre nevoile pe care adicția încearcă să le suplinească – apartenența, validarea, siguranța – sunt deja împlinite în mod sănătos.
În schimb, izolarea, singurătatea sau relațiile superficiale pot amplifica vulnerabilitatea. În lipsa unei conexiuni reale cu ceilalți, conexiunea cu substanța sau comportamentul devine mai atractivă și mai accesibilă.
Este important să menționăm și dimensiunea rușinii în adicție. Odată instalată dependența, persoana începe adesea să se perceapă ca fiind „defectă”, „slabă” sau „lipsită de control”. Această rușine nu face decât să adâncească problema, pentru că reduce probabilitatea de a cere ajutor și crește nevoia de a evada din aceste trăiri prin și mai mult consum.
În prevenție, este esențial să creăm un spațiu în care vulnerabilitatea să fie posibilă fără judecată. În care dificultățile să poată fi recunoscute fără a fi stigmatizate. În care ajutorul să fie accesibil și normalizat.
La nivel de intervenție timpurie, este important să fim atenți la semnalele subtile: schimbări de comportament, retragere socială, fluctuații emoționale intense, scăderea interesului pentru activități anterior plăcute. Acestea nu indică neapărat o adicție, dar pot semnala o suferință care, în absența unei intervenții, poate duce în această direcție.
Un alt aspect esențial este diferențierea între experimentare și dependență. Mai ales în adolescență, curiozitatea și testarea limitelor sunt firești. Intervențiile excesiv de punitive pot avea efectul invers, crescând atractivitatea comportamentului interzis. În schimb, dialogul deschis, informarea și relația de încredere sunt mult mai eficiente.
În final, poate cel mai important lucru de înțeles este că adicția nu este despre substanță. Este despre relație. Relația cu sinele, cu emoțiile, cu ceilalți și cu realitatea. Iar prevenția nu este despre a elimina tentațiile din lume – lucru imposibil – ci despre a construi un psihic care să nu aibă nevoie de ele pentru a funcționa.
Un psihic capabil să stea cu disconfortul fără să fugă. Să caute sens, nu doar plăcere. Să aleagă conștient, nu compulsiv. Și, poate cel mai important, să poată cere ajutor atunci când nu mai poate singur.
Pentru că, în esență, opusul adicției nu este abstinența. Este conexiunea.
Carmen Busi – psihoterapeut cognitiv-comportamental
– psihanalist
„Sunt psihanalist și psihoterapeut, dedicat explorării profunde a experienței umane și susținerii proceselor de transformare interioară. În practica mea, lucrez cu adolescenți și adulți, abordând teme precum dezvoltarea emoțională, relațiile, anxietatea, trauma și mecanismele inconștiente care ne modelează viața.
Am dezvoltat programe psihologice structurate, adresate atât copiilor cât și părinților, cu accent pe autocunoaștere, reglare emoțională și construirea unor relații sănătoase. Activitatea mea îmbină rigoarea psihanalitică cu o abordare accesibilă și aplicată, adaptată nevoilor actuale ale societății.
Sunt, de asemenea, autoarea cărții “Fetița din dulap” -carte pe care am lansat-o în anul 2025- preocupată de aducerea psihoterapiei mai aproape de oameni, printr-un limbaj viu și autentic, care transformă conceptele teoretice în experiențe ușor de înțeles și de integrat.
Prin proiectele pe care le inițiez, urmăresc să contribui la educația emoțională și la crearea unor contexte sigure de dezvoltare, în care fiecare persoană să își poată descoperi și valorifica propriul potențial.”
