Make show, not war – Emil Pantelimon Manager al Corului Național de Cameră „Madrigal-Marin Constantin”
În ultima vreme, mediul cultural românesc pare să fi abandonat scena și să fi descoperit tranșeele. Instituții împotriva instituțiilor, manageri împotriva managerilor, artiști împotriva artiștilor, și toate celelalte combinații ale acestora. În loc să producem sens, producem conflict.
Și în Grecia Antică a lui Aristofan (și mă refer aici la comedia “Lysistrata”, unde femeile refuzau să mai facă dragoste până la încheierea păcii), și în America anilor 60 (când hipioții John Lennon și Yoko Ono militau împotriva războiului atât de inutil) conceptul “Make love, not war” a încercat să transforme lumea într-o poveste cu final fericit. Binele să învingă răul. Cooperarea să bată conflictul. Pacea să oprească războiul. Se pare că, de vreo 2500 de ani, vizionarii, oamenii de artă, gânditorii, și-au dat seama că războiul nu aduce nimic bun, nici măcar acelora care îl câștigă.
În mediul nostru cultural, de ceva vreme încoace, domină o atmosferă belicoasă. Teatrul, opera, opereta, muzeul, ministerul, primăria sunt în război. Angajatul (artist sau nu neapărat) cu managerul, managerul cu autoritatea, managerul cu alt manager și lista de combinări de factori e nesfârșită. Din ce în ce mai mulți toți aleg să poarte disensiunile, absolut normale într-un sistem, în văzul lumii. Concesiile, micile compromisuri, “adevărul de la mijloc”, cooperarea – nu se mai regăsesc pe nicio ordine de zi.
Ce se întâmplă?
Găsesc un prim răspuns: cultura s-a scindat precum societatea în prag electoral. Ori ținem cu A, ori cu B. Este de neconceput să existe o cale de mijloc. Totul la extreme. Ceaikovski și Mozart, nu mai servesc împreună valoarea. Ori unul, ori celălalt.
Poate că economia s-a contractat, banii sunt mai puțini și bătălia pentru resurse și influență este la pragul “pe viață și pe moarte”. Dar de unde bani în cultură? Nu sunt nici mai mulți, nici mai puțini, nici banii și nici factorii (manageri, autoritate, etc).
O fi prea multă concurență? Sunt prea multe proiecte culturale pentru prea puțini operatori și atunci, cel mai puternic își arată colții și îl învinge pe cel mai slab.
Poate nu e loc pentru toată lumea bună. Dar dacă e bună, de ce face război? Dar dacă nu e loc, de ce se găsesc cu greu oameni implicați, dedicați și competenți? Chiar se caută, iar domeniul nu e de interes. E prea puțin profitabil și se muncește mult.
Din păcate, sau din fericire, niciuna din variante nu găsesc o găsesc convingătoare.
Certitudinea mea este că avem de pierdut cu toții: de la autoritate și management, apoi la artiști și toată lumea din jurul lor și până la “Măria sa”, publicul. Ne spălăm hainele în public, enervăm, scârbim, desfacem ireversibil relații de tot felul, ne urâm, nu mai avem timp pentru misiunea adevărată, iar la final, nu mai călcăm în casa artei. De ce m-aș mai duce într-un loc dominat de conflict și ură, când eu de la artă pretind să îmi aducă liniște, cunoaștere, inspirație, catharsis? Conflictul acesta permanent ne costă. Pe noi, cei din cultură, care devenim vulnerabili, pe suținătorii noștri, care se vor delimita de o zonă de conflict, dar cel mai important, pe public, care va alege să nu mai consume. Să nu mai consume ceva cu ce nu se poate hrăni.
Nu sunt absurd, conflictele de idei și nu numai există și sunt parte a vieții în orice moment și structură socială, de la familie și până la partidele politice. Dar parcă simt nevoia unui mister: chiar nu vreau să mai știu cine cu cine ține, care sunt taberele și mai ales ce și cum au de împărțit. În fond, nu avem nevoie de mai puține dezacorduri. Avem nevoie de mai puține războaie deschise și de mai multe dezbateri constructive. Trebuie să reușim odată să ne punem la aceeași masă, chiar dacă gândim și credem diferit.
Spectacularizarea conflictului în domeniul nostru nu face decât să slăbească zidul acesta construit în fața lipsei de sensibilitate, de umanitate, de frumos și mai ales de libertate. Cultura nu produce învingători și învinși. Cultura produce sens! Dacă nici noi nu mai putem da sens epocii în care trăim, cine să o facă?
Referindu-mă exclusiv la artele frumoase, în tot cuprinsul lor, mă așez în piața cetății cu o tabletă pe care am scris rapid și fără să clipesc:
Make show, not war!
Semnat
