#7 Vasiliada și filantropia Sfântului Vasile cel Mare
Credința nedespărțită de milostenie
Dacă teologia l-a făcut pe Sfântul Vasile „cel Mare” în ochii dascălilor, dragostea sa lucrătoare față de cei săraci l-a făcut mare în inimile oamenilor simpli. Pentru el, credința adevărată nu putea fi nicidecum despărțită de milostenie.
Predica despre Dumnezeu trebuia însoțită, în gândirea și în viața lui, de fapta bună față de aproapele aflat în nevoie. A înțeles că dragostea de Dumnezeu, cea dintâi poruncă, nu poate fi despărțită de dragostea de aproapele, cea de-a doua asemenea ei.
Încă din tinerețe, într-o vreme de foamete cumplită, și-a vândut o parte din averea moștenită pentru a hrăni pe cei flămânzi, dând el însuși, cel dintâi, pilda a ceea ce propovăduia. Cuvântul și fapta au mers la el întotdeauna împreună.
Pentru Sfântul Vasile, milostenia nu era o simplă danie făcută din prisosul cuiva, ci o datorie de dreptate. El învăța că bunurile pământului au fost dăruite de Dumnezeu tuturor oamenilor și că cel ce le adună doar pentru sine, lăsându-i pe alții în lipsă, se face vinovat de o nedreptate față de frații săi.
Cuvânt aspru împotriva lăcomiei
În predicile sale rostite în vremuri de foamete și de secetă, Sfântul Vasile a mustrat cu tărie lăcomia și nepăsarea celor bogați, rostind cuvinte rămase de neuitat, care răsună până astăzi cu aceeași putere.
Pâinea pe care o ții la tine, spunea el, este a celui flămând; haina pe care o păstrezi în ladă este a celui gol; încălțămintea care putrezește la tine este a celui desculț; iar argintul pe care îl îngropi este al celui lipsit.
Bogăția nedăruită este astfel, în învățătura lui, o nedreptate făcută celor mulți. El nu osândea bogăția în sine, ci nepăsarea și zgârcenia, chemând pe cei avuți să vadă în cel sărac un frate și în milostenie o datorie, iar nu o simplă faptă de bunăvoință.
Predicile sale despre bogăție și sărăcie, rostite mai ales în vreme de foamete, rămân până astăzi printre cele mai puternice cuvinte creștine despre dreptatea socială și despre datoria celor avuți față de cei săraci. Ele au hrănit, de-a lungul veacurilor, întreaga învățătură socială a Bisericii.
Vasiliada – o cetate a milosteniei
Cea mai strălucită roadă a acestei iubiri a fost marele așezământ social ridicat la marginea Cezareei, numit după el „Vasiliada”. Era o așezare atât de întinsă și de bine rânduită încât contemporanii o numeau un oraș nou, o adevărată cetate a milosteniei.
Cuprindea spital cu paturi pentru bolnavi și cu doctori, azil pentru bătrâni, casă pentru străini și călători, adăpost pentru cei săraci și ateliere de meșteșuguri, unde cei fără adăpost puteau munci și învăța o meserie.
Avea și un loc anume unde bolnavii de lepră, disprețuiți și izgoniți de toți ceilalți, erau îngrijiți cu dragoste. Însuși Sfântul Vasile, arhiepiscopul, nu se sfia să-i cerceteze, să-i sărute și să-i îmbrățișeze, dând tuturor o pildă cutremurătoare de smerenie și de iubire creștină.
Vasiliada nu era o simplă instituție, ci o comunitate vie, în care slujeau preoți, monahi, doctori și meșteri, toți însuflețiți de aceeași dragoste. Sfântul Vasile a arătat astfel că Biserica nu se îngrijește doar de sufletul omului, ci și de trupul lui, de sănătatea, de hrana și de adăpostul celor în nevoie.
Strămoșul spitalelor de mai târziu
Vasiliada este socotită cel dintâi mare complex spitalicesc și filantropic din istoria creștinismului, adevăratul strămoș al spitalelor și al așezămintelor de asistență socială de mai târziu. Ea a arătat lumii întregi ce înseamnă a pune credința în lucrare.
Prin ea, Sfântul Vasile a lăsat Bisericii din toate veacurile o învățătură limpede și neștearsă: grija față de cel sărac, bolnav, bătrân și părăsit este o parte de neînlăturat a slujirii creștine, iar nu o faptă de prisos.
Așezămintele social-filantropice ale Bisericii de astăzi, cu spitalele, azilele, cantinele și centrele lor pentru copii și bătrâni, îi urmează direct pilda. Astfel, Vasiliada rămâne peste veacuri un model viu al diaconiei creștine, adică al slujirii aproapelui din dragoste pentru Hristos.
Gestul său de a-i îmbrățișa pe leproși, cei mai izgoniți oameni ai vremii, a fost un adevărat cutremur pentru contemporani și a rămas un simbol al iubirii creștine care nu se teme de nimic. Prin el, Sfântul Vasile a arătat că în fiecare om suferind se ascunde chipul lui Hristos Însuși.
Chipul lui Hristos în cel sărac
Lucrarea de milostenie a Sfântului Vasile izvora dintr-o adâncă credință: aceea că în fiecare om sărac, bolnav sau părăsit se ascunde Însuși Hristos, Care a spus că ceea ce facem celui mai mic dintre frați, Lui I-am făcut. De aceea slujirea săracilor era, pentru el, o adevărată slujire adusă lui Dumnezeu.
Vasiliada a rămas peste veacuri un model pentru toată lucrarea social-filantropică a Bisericii. Spitalele, azilele, cantinele și centrele pentru copii și bătrâni de astăzi își au, într-un fel, rădăcina în acea cetate a milosteniei ridicată la marginea Cezareei acum aproape șaptesprezece veacuri.
Pentru fiecare creștin, pilda Sfântului Vasile este o chemare limpede: credința fără fapte este moartă, iar dragostea de Dumnezeu se dovedește prin dragostea concretă față de aproapele. A da din ceea ce ai celui lipsit nu este un lucru de prisos, ci însăși inima vieții creștine.
Sfântul Vasile a rânduit ca cei care lucrau în așezămintele sale să nu privească milostenia ca pe o povară, ci ca pe o cinste și o binecuvântare. El însuși, deși arhiepiscop, cerceta bolnavii și îi slujea cu mâinile sale, arătând că nicio treaptă, oricât de înaltă, nu-l dezleagă pe creștin de datoria slujirii smerite a aproapelui.
Această înțelegere a milosteniei ca slujire adusă lui Hristos a rămas temelia întregii lucrări sociale a Bisericii Ortodoxe. Astăzi, când sărăcia, boala și singurătatea lovesc pe mulți, chemarea Sfântului Vasile de a deschide inima și mâna către cel în nevoie este la fel de vie și de actuală ca acum șaptesprezece veacuri.
Surse
Basilica.ro – Agenția de știri a Patriarhiei Române; Doxologia.ro – Mitropolia Moldovei și Bucovinei; Ziarul Lumina.
