Zona morții : ce înseamnă , concret , să urci pe vârfurile pe care a ajuns Maria Dănilă – InfoCons Protecția Consumatorilor te informează
Rezistența cu care Maria Dănilă a câștigat ultramaratonul de 100 km din Antarctica și a stabilit recordul feminin al probei s-a format într-un loc în care corpul omenesc nu este făcut să supraviețuiască: deasupra pragului de 8.000 de metri. Ce se întâmplă, concret, acolo?
O treime din aerul de acasă
În alpinism, „zona morții” desemnează altitudinile de peste 8.000 de metri. Conceptul a fost formulat la începutul anilor 1950 de medicul elvețian Edouard Wyss-Dunant, care a observat că, peste acest prag, organismul nu se mai poate aclimatiza, ci doar se degradează, mai repede sau mai lent.
Proporția de oxigen din aer rămâne aceeași, de 21%, la orice altitudine. Ceea ce scade este presiunea atmosferică. La nivelul mării, aceasta este de 760 de milimetri coloană de mercur. La tabăra de bază a Everestului este aproximativ la jumătate. Pe vârful Everestului, prima măsurătoare directă, făcută în 1981, a indicat 253 de milimetri, adică o treime. Fiecare respirație aduce în plămâni o treime din oxigenul de la malul mării.
Ce au măsurat medicii
În 2007, o echipă britanică de medici-alpiniști a recoltat sânge arterial de la patru dintre membrii săi la 8.400 de metri, imediat sub vârful Everestului. Presiunea oxigenului din sângele lor era, în medie, de aproximativ 25 de milimetri coloană de mercur, față de 90–100 la un om sănătos aflat la nivelul mării. Într-un spital, asemenea valori se întâlnesc doar la pacienți în stare critică. Alpiniștii respectivi mergeau, vorbeau și luau decizii.
Explicația este aclimatizarea: în săptămâni de expunere treptată, corpul produce mai multe globule roșii, iar respirația se accelerează. Adaptarea are însă o limită, iar aceasta se află în jurul altitudinii de 8.000 de metri.
Corpul în zona morții
Peste acest prag, organismul consumă mai mult decât poate reface. Somnul nu mai odihnește, pofta de mâncare dispare, iar digestia încetinește. Alpiniștii pierd, de regulă, mai multe kilograme într-o expediție. Gândirea devine lentă: operații simple, precum legarea unui nod sau citirea ceasului, cer un efort conștient. Fiecare pas este urmat de mai multe respirații.
Riscurile medicale majore sunt edemul pulmonar și edemul cerebral de altitudine, care pot deveni fatale în câteva ore și al căror singur tratament real este coborârea. Lor li se adaugă frigul: temperatura scade cu aproximativ 6,5°C la fiecare 1.000 de metri, astfel că pe un vârf de 8.000 de metri sunt frecvente valori de -30°C, înainte de a pune la socoteală vântul. Sângele, îngroșat de globulele roșii suplimentare, circulă mai greu prin extremități, ceea ce favorizează degerăturile.
Cum arată o expediție
O ascensiune pe un opt-miar durează, de regulă, între șase și opt săptămâni, din care ziua vârfului este una singură. Restul este aclimatizare: alpiniștii urcă succesiv în tabere tot mai înalte, dorm acolo o noapte, coboară pentru refacere și revin. Regula clasică este „urcă sus, dormi jos”.
Urmează asaltul final, pornit de obicei noaptea, pentru ca vârful să fie atins dimineața, iar coborârea să se facă pe lumină. Pe Annapurna, în 2023, Maria a avut nevoie de 17 ore pentru ultima etapă. Pe Kanchenjunga, în 2025, a urcat peste 11 ore. Iar vârful este doar jumătatea drumului: cele mai multe accidente se produc la coborâre, când oboseala și lipsa de oxigen s-au acumulat. Maria însăși a povestit că, pe Kanchenjunga, coborârea i s-a părut mai grea decât urcarea.
Oxigenul suplimentar nu aduce nivelul mării
Majoritatea alpiniștilor folosesc, la mare altitudine, oxigen din butelii, așa cum a făcut și Maria. Acesta nu anulează altitudinea: la debitele obișnuite, efectul este echivalent cu o „coborâre” de aproximativ 1.000–1.500 de metri. Un alpinist aflat pe vârful Everestului cu mască de oxigen se simte, fiziologic, ca la puțin peste 7.000 de metri, o altitudine la care, fără aclimatizare, un om și-ar pierde cunoștința în scurt timp.
De la zona morții la gheața Antarcticii
Maria a intrat de patru ori în zona morții: pe Annapurna I, pe Everest, pe Kanchenjunga și pe K2. Aceste experiențe explică de ce a putut aborda o cursă de 100 km în condiții polare la mai puțin de un an după ce a început să alerge. Frigul, efortul prelungit și disciplina mentală îi erau deja familiare. În Antarctica a avut, în plus, un avantaj pe care nu îl avusese niciodată la 8.000 de metri: aer cu tot oxigenul în el.
Știați că …
…toate cele 14 vârfuri de peste 8.000 de metri ale planetei se află în Asia, în lanțurile Himalaya și Karakoram, pe teritoriul Nepalului, Chinei, Pakistanului și Indiei?
…primii oameni care au urcat pe Everest fără oxigen suplimentar au fost Reinhold Messner și Peter Habeler, în 1978? Până atunci, mulți medici considerau acest lucru imposibil.
…pe vârful Everestului, apa fierbe la aproximativ 70°C, din cauza presiunii scăzute? Prepararea unui ceai sau a unei mese calde durează, la mare altitudine, de câteva ori mai mult decât acasă.
…fiziologii au calculat că, dacă Everestul s-ar afla mai aproape de poli, unde presiunea atmosferică este mai mică, ascensiunea fără oxigen suplimentar ar fi imposibilă?
Maria Dănilă, Ambasador InfoCons, este prima româncă ajunsă pe Annapurna I, Kanchenjunga și K2, a urcat pe Everest în 2024 și deține recordul oficial feminin al probei de 100 km în Antarctica. Un exemplu de forță și determinare, care arată că limitele se depășesc pas cu pas.
Sursa imaginii: Runbuk
Semnătura : Departamentul InfoCons Protecția Consumatorilor de Comunicare

















