Înot de anduranță : Visurile mari au nevoie și de grijă – Apa înseamnă viață ! InfoCons te informează
De la o discuție cu Medeea la ideea celor 130 de kilometri de la Lake Powell.
Mihai Badea
După Dunăre, mi-am spus că am nevoie de puțină liniște. Nu în sensul de a mă opri din înot, ci de a înțelege ce trăisem. Cei 115 kilometri îmi lăsaseră mai mult decât amintirea unui efort greu. Îmi schimbaseră felul în care mă raportam la apă, la oameni și la mine. Nu puteam trece imediat la următorul obiectiv, ca și cum aș fi bifat o etapă într-un program.
Și totuși, liniștea nu a ținut mult. În mine se aduna o neliniște pe care o cunoșteam deja: dorința de a merge mai departe. Nu știam exact unde, nici când. Știam doar că experiența de pe Dunăre nu putea fi ultima pagină a acestei povești. Simțeam că mai am de învățat și, poate, mai am ceva de oferit prin ceea ce fac.
Am observat la mine un lucru pe care nu îl ascund: atunci când îmi intră în minte o provocare, încep să trăiesc cu ea înainte să știu dacă este posibilă. Mă gândesc la drum, la apă, la oamenii de care aș avea nevoie. Entuziasmul vine repede. Uneori, mai repede decât răspunsurile la întrebările importante. Tocmai de aceea, după experiențele de până atunci, începusem să înțeleg că ambiția nu este suficientă.
Am vorbit despre asta cu Medeea. Ea îmi cunoștea felul de a fi și știa că, atunci când spun că mă gândesc la o nouă provocare, în spatele cuvintelor se află deja multe ore de frământări. Îi spuneam că simt nevoia să continui, deși nu aveam încă o destinație. În carte am păstrat expresia mea de atunci: „Mă mănâncă, nu pot să stau.” Era felul meu, poate nu cel mai elegant, de a spune că în mine se mișca ceva.
Medeea nu a privit lucrurile numai prin ochii mei. Și bine a făcut. Eu vedeam posibilitatea unei noi experiențe. Ea vedea și riscurile, și grija celor care rămân acasă. În spatele fiecărei plecări sunt oameni care așteaptă un telefon, o veste, un semn că totul este în regulă. Nu sunt singurul care duce greutatea unei asemenea decizii.
Nu cred că sprijinul înseamnă să fii de acord cu orice își dorește omul de lângă tine. Uneori, înseamnă să-i pui întrebări incomode. Să-i amintești că nu este de ajuns să viseze. Trebuie să se pregătească, să asculte, să accepte limite și să aibă curajul de a renunța dacă împrejurările o cer. Medeea m-a ajutat să văd această parte a poveștii. În timp, a înțeles cât de important este pentru mine drumul acesta și m-a susținut. Dar susținerea ei nu a făcut riscurile să dispară. M-a făcut mai responsabil față de ele.
În septembrie 2022, mă aflam pe o plajă din Dubai, împreună cu prietenii mei Toni și Claudiu. Vorbeam despre viață și despre sport, fără să bănuiesc că dintr-o conversație obișnuită avea să se nască o idee care mă va însoți multă vreme. Toni mi-a pomenit de Lake Powell. Nici măcar nu auzisem până atunci de lacul acela. Prima reacție a fost să iau propunerea ca pe o glumă.
Numai că unele idei rămân cu tine după ce discuția s-a încheiat. Am început să caut informații. Lake Powell, în Statele Unite, la granița dintre Utah și Arizona, mi se arăta ca o întindere de apă aproape neverosimilă, prinsă între stânci și canioane. Când am văzut distanța de aproximativ 130 de kilometri, am simțit în același timp atracție și teamă. Era mult. Mai mult decât făcusem până atunci.
Îmi aminteam și vorbele lui Claudiu, care mă îndemna să am visuri mărețe. Mi-au plăcut întotdeauna oamenii care te încurajează să privești dincolo de ceea ce crezi că poți. Dar, pe măsură ce citeam despre lac, am înțeles că nu era suficient să mă las cucerit de frumusețea imaginilor. Un vis mare cere întrebări la fel de mari.
Pentru mine, apa rece era o problemă serioasă. Dacă alegeam perioada caldă, apăreau alte riscuri: furtunile de vară, căldura, deshidratarea, durata foarte mare a efortului. Nu puteam rezolva toate acestea doar prin antrenament sau încăpățânare. Aveam nevoie de oameni cu experiență, de o echipă pregătită, de decizii bune și de un plan care să pună siguranța înaintea rezultatului.
Începusem să învăț că natura nu negociază cu ambițiile noastre. Nu îi pasă cât ne dorim un lucru. O furtună nu se oprește fiindcă am muncit doi ani pentru un obiectiv. Un corp epuizat nu răspunde la argumentul că am promis cuiva să termin. Am înțeles asta pe lacurile din România, pe Dunăre și chiar în Bazinul Olimpia. La Lake Powell, această lecție avea să conteze și mai mult.
Când gândul a devenit serios, am sunat-o pe Gerda, antrenoarea mea. O cunoșteam de la începuturile întoarcerii mele la sport și știam că poate privi dincolo de entuziasmul meu. I-am vorbit despre cei 130 de kilometri. Nu aveam nevoie să-mi spună că ideea sună spectaculos. Aveam nevoie de cineva care să mă ajute să văd ce presupune în realitate. În carte am povestit că mi-a oferit încredere, dar și un avertisment limpede: o asemenea provocare avea să ceară pregătire serioasă, inclusiv mentală.
Am căutat și liniștea unei alte discuții. Am mers la Sibiu, la Aurora, un om important pentru mine, la care am apelat și în alte momente de răscruce. I-am vorbit despre Lake Powell și despre ce simțeam. Nu m-am dus să-i cer să decidă în locul meu. Aveam nevoie să-mi pun gândurile în ordine în fața cuiva în care aveam încredere. Sprijinul ei mi-a dat curaj, dar hotărârea și răspunderea rămâneau ale mele.
Privind în urmă, îmi dau seama că începutul acestei povești nu a fost pe malul unui lac american. A început acasă, în discuțiile cu Medeea. A continuat pe o plajă din Dubai, în conversația cu Toni și Claudiu, apoi în telefonul dat Gerdei și în drumul la Aurora. Înainte să existe o cursă, exista o întrebare: sunt pregătit să-mi asum cu adevărat ceea ce îmi doresc?
Am ajuns să cred că maturitatea nu înseamnă să renunți la visurile mari. Înseamnă să nu le confunzi cu dreptul de a risca oricum. Să înțelegi că oamenii care te iubesc nu sunt spectatori ai aventurilor tale. Că fiecare alegere a ta se răsfrânge și asupra lor. Și că un obiectiv îndrăzneț devine valoros nu prin pericolul pe care îl presupune, ci prin seriozitatea cu care îl pregătești.
Lake Powell era, atunci, încă departe. Nu aveam toate răspunsurile și nici echipa completă. Aveam însă un început: o idee care nu-mi mai dădea pace, câțiva oameni care mă ajutau să o privesc lucid și convingerea că drumul trebuie construit pas cu pas. Nu știam ce urma să-mi ofere lacul. Știam doar că, înainte de a încerca să parcurg 130 de kilometri, aveam de parcurs o distanță poate la fel de importantă: cea dintre dorință și responsabilitate.
