Înot de anduranță : Oamenii care au făcut loc unui vis – Apa înseamnă viață ! InfoCons te informează
Drumul către Lake Powell: de la o idee îndrăzneață la o echipă care a ales să fie alături de mine.
Mihai Badea
Uneori, un vis începe cu o propoziție spusă aproape în glumă. Alteori, cu o întrebare care nu te mai lasă să dormi. Pentru mine, Lake Powell a început așa, cu o idee pe care la început nici nu știam cum s-o așez în viața mea. O întindere de apă de 130 de kilometri, departe de casă, într-un loc pe care nu-l cunoșteam. Și, dincolo de imaginea aceea, o întrebare: cum ajungi de la dorință la un plan în care să poți avea încredere?
După Dunăre, aveam experiența unei provocări lungi, dar nu voiam să mă păcălesc singur. Un lac din Statele Unite nu era Dunărea și niciunul dintre lacurile din România în care înotasem. Nu puteam lua reușita de atunci și s-o folosesc drept garanție pentru ceea ce urma. Aveam de învățat din nou, de la început, lucruri despre apă, despre corpul meu și despre oamenii pe care trebuia să-i am alături.
Mă preocupau temperatura apei, vântul, furtunile de vară, căldura și hidratarea. Sunt lucruri care, povestite de pe uscat, pot părea simple detalii de organizare. În mijlocul unui lac, după multe ore de efort, ele devin esențiale. Am înțeles că, pentru un asemenea proiect, curajul nu putea însemna să ignor riscurile. Trebuia să le cunosc, să le discut și să pregătesc răspunsuri pentru ele.
Am început antrenamentele în noiembrie 2023, cu gândul la o cursă pe care o proiectam inițial spre sfârșitul lunii septembrie 2024. Nu era suficient să înot mult. Trebuia să învăț să-mi dozez energia, să accept zilele în care nu merge totul cum îmi doresc și să am răbdare cu un progres care nu se vede întotdeauna de la o săptămână la alta.
În anii aceștia am înțeles că antrenamentul nu este doar despre ce faci atunci când te simți bine. Contează și cum te porți cu tine în zilele în care te miști greu, când ai impresia că stagnezi și când întrebările devin mai zgomotoase decât răspunsurile. Atunci se construiește o parte din încredere. Nu din promisiuni mari, ci din faptul că revii și lucrezi, fără să pierzi din vedere motivul pentru care ai început.
Gheorghiță, un prieten care venea la antrenamente cu o energie molipsitoare, îmi spusese multă vreme să merg la profesorul Ioan Șoancă. Am tot amânat. Când am ajuns, am înțeles cât de mult aveam nevoie de acel sprijin. Ședințele de kinetoterapie nu însemnau numai recuperare fizică. Vorbeam despre limite, despre felul în care corpul și mintea se influențează și despre responsabilitatea de a nu trata propriul organism ca pe o unealtă care trebuie doar să execute.
Profesorul Șoancă mi-a amintit și un lucru pe care îl descoperisem deja în apă, dar pe care merită să-l auzi de mai multe ori: reușita nu aparține unui singur om. Când înot, brațele sunt ale mele. Dar antrenamentul, recuperarea, sfaturile și grija vin din mai multe direcții. Dacă uiți asta, riști să confunzi faptul că ești în centrul unei provocări cu ideea că ai construit-o singur.
La sfârșitul anului 2023, încă simțeam că există o distanță mare între planul din mintea mea și cursa reală. Mă antrenam, căutam informații, dar nu toate piesele erau la locul lor. Apoi a venit Revelionul petrecut alături de familia Pairault. Franck, prietenul meu, mi-a spus că el și familia lui ar putea veni cu mine la Lake Powell, în august. Mi-a rămas în minte acel moment pentru că ideea a căpătat, dintr-odată, chipurile unor oameni concreți.
Franck, copiii lui, Karl, Lukas și Sarah, și Cecile, prietena lui Karl, au devenit parte din această poveste. Nu mai era doar o hartă pe care o priveam eu și un număr de kilometri. Erau oameni care își făceau planuri, își ofereau timpul și acceptau să împartă cu mine o experiență despre care nimeni nu putea ști exact cum va decurge. Încrederea lor m-a bucurat, dar m-a făcut și mai conștient de răspunderea pe care o aveam.
Tot atunci, proiectul a primit un sens care a depășit obiectivul sportiv. Am decis să dedic înotul Fundației Copiii în Dificultate. Cunoșteam deja oameni și copii din jurul fundației. Întâlnirile acelea îmi arătaseră că o provocare sportivă poate deveni un prilej de a atrage atenția și sprijinul către nevoi foarte concrete.
Nu vreau să spun că un înot de 130 de kilometri rezolvă singur o problemă atât de mare. Nu o rezolvă. Dar poate aduna oameni în jurul unei cauze. Poate deschide o conversație. Poate face ca un proiect să fie văzut de cineva care, altfel, nu ar fi auzit de el. Pentru mine, aceasta era partea care merita tot efortul: să transformăm energia unei provocări personale într-un gest colectiv.
Au început să se alăture și alți oameni dragi. Cătălin și Nicoleta, prieteni de-o viață, au venit cu noi în America. Irina, nașa noastră de cununie, și fiica ei, Sofi, au fost alături de noi. Claudiu, soțul Irinei, ne-a susținut de acasă. Mihaela și Sorin, finii noștri, au ajutat cum au putut, iar Mihaela s-a implicat în procedurile pentru obținerea vizelor. Sunt lucruri care rareori apar în fotografia de la final, dar fără ele o asemenea călătorie poate rămâne doar o intenție.
Sebi m-a întrebat, simplu, dacă am nevoie de el. Întrebarea aceea mi-a spus mult despre prietenie. Nu era o promisiune făcută pentru a suna frumos, ci disponibilitatea de a fi acolo. Lidia Feher s-a implicat în promovarea proiectului. Valentina și Steven Smith, reprezentanți ai fundației, au venit și ei în America. Fiecare a adus o parte din ceea ce știa și putea să facă. Echipa nu s-a format dintr-odată. A crescut prin gesturi concrete.
Pe măsură ce planul prindea contur, mi-am dat seama că antrenamentele nu erau suficiente. Aveam nevoie să înțeleg mult mai bine nutriția pentru un efort de asemenea durată. Doctorul Vasile Oșean m-a ajutat să privesc alimentația ca pe o parte esențială a pregătirii, nu ca pe un detaliu pe care îl rezolvi în ultimul moment. Mihai Vigariu a lucrat la o strategie nutrițională adaptată cursei. Mi-am dat seama cât de multe lucruri nu știam și cât de important era să ascult oameni care le cunoșteau.
În toată această perioadă, Medeea a fost omul lângă care întrebările mele au rămas întrebări adevărate. Nu trebuia să mă prefac că nu mi-e teamă sau că am toate răspunsurile. Știa cât de mult îmi doream să ajung la Lake Powell, dar știa și ce înseamnă pentru familie riscurile unui asemenea efort. Sprijinul ei nu a făcut pericolele să dispară. M-a obligat, în schimb, să iau și mai în serios fiecare decizie.
Când privesc înapoi, îmi dau seama că povestea Lake Powell nu a început în ziua în care am intrat în apă. A început în bazin, în discuțiile cu Gerda, în ședințele cu profesorul Șoancă, într-o seară de Revelion, în telefoane, în planuri de călătorie și în întâlniri cu oameni care au ales să contribuie. Fiecare a pus ceva în locul potrivit. Uneori, eu nici nu știam încă unde era acel loc.
Am învățat atunci o lecție care mi se pare valabilă dincolo de sport: un vis mare nu devine mai mic atunci când îl împarți cu ceilalți. Devine mai responsabil. Îți cere să asculți, să ai răbdare și să accepți că nu le poți face pe toate singur. Iar atunci când cineva îți oferă timpul și încrederea lui, ai datoria să le tratezi cu respect.
Lake Powell era încă înaintea mea. Cei 130 de kilometri nu fuseseră înotați. Nu știam ce avea să ne aștepte acolo. Dar un lucru devenise limpede: indiferent ce urma să se întâmple, nu mai mergeam către acel lac singur. Și poate că tocmai aceasta era prima reușită a drumului.

















