Înot de anduranță : 115 kilometri pe Dunăre – Apa înseamnă viață ! InfoCons te informează
Aproape 30 de ore în apă și întâlnirea cu lucrurile care contează cu adevărat.
Mihai Badea
În dimineața de 12 august 2021, la Baziaș, Dunărea nu știa nimic despre planurile mele. Nu știa câți kilometri înotasem până atunci, câte ore mă pregătisem sau cât de mult îmi doream să ajung aproape de Orșova. Era acolo, în ritmul ei, așa cum fusese cu mult înaintea mea. Eu eram cel care trebuia să învețe să-i respecte ritmul.
Îmi propusesem 115 kilometri. Cifra aceasta poate părea, privită de pe mal, esența poveștii. Dar, dacă mă întreabă cineva astăzi ce am luat cu mine din Dunăre, nu distanța îmi vine prima în minte. Îmi vin oamenii. Respirația. Noaptea. Și sentimentul acela greu de pus în cuvinte că, uneori, ca să înaintezi, trebuie să încetezi să te mai lupți cu tot ce nu poți controla.
Până acolo ajunsesem treptat. Beliș, Vidraru, Bicaz, Razelm. Fiecare lac îmi lăsase câte o lecție. Pe Dunăre însă aveam să descopăr ceva diferit: apa nu mai era doar întinderea pe care încercam s-o străbat. Era un fluviu viu, cu direcția lui, cu schimbările lui, cu puterea lui. Nu puteam să-i cer să se adapteze la mine. Trebuia să fiu atent și să mă adaptez eu.
Primele ore au fost despre găsirea unui ritm. În înotul de anduranță, tentația de a te gândi la capătul drumului apare repede. Îți faci calcule, îți imaginezi ce mai ai de parcurs, te întrebi cum vei fi peste zece sau douăzeci de ore. Am învățat însă că asemenea gânduri pot deveni o povară. Dacă încerci să înoți dintr-odată toți cei 115 kilometri, distanța te copleșește. Dacă te întorci la brațul pe care îl faci acum și la următoarea respirație, drumul redevine posibil.
Asta nu înseamnă că efortul dispare. Oboseala există, corpul își cere drepturile, iar atenția trebuie păstrată. Dar începi să înțelegi că răbdarea nu este o virtute abstractă. Are o formă foarte concretă: să nu te grăbești când mai ai mult, să nu intri în panică atunci când lucrurile se schimbă și să accepți că fiecare porțiune a drumului trebuie trăită la timpul ei.
În jurul meu era echipa. Sorin Rudeanu urmărea atent desfășurarea cursei. Ciprian Stoicovici și Casi veniseră în viața mea cu puțin înainte de start, după o serie de încurcături care atunci mi se păruseră numai probleme. Dan Pârjolea era lângă mine, în caiac, inclusiv în noapte. Alex, fiul meu cel mare, mă însoțea în barcă. Fiecare avea rolul lui, iar eu aveam liniștea că nu sunt singur.
M-am gândit de multe ori la felul în care povestim asemenea încercări. Spunem că un om a înotat o distanță, că un om a trecut un fluviu, că un om a reușit. E firesc, fiindcă unul singur este în apă. Dar adevărul întreg este altul. În spatele fiecărui kilometru al meu au stat orele, grija și priceperea unor oameni care au ales să fie acolo. Eu înotam. Noi duceam cursa mai departe.
Noaptea a schimbat felul în care simțeam totul. Reperele obișnuite deveniseră mai puține, iar prezența celor din jur conta și mai mult. Îl știam pe Dan aproape. Nu era nevoie să purtăm mereu o conversație. Uneori, simplul fapt că îl puteam vedea sau că știam unde se află era suficient. Într-o încercare lungă, încrederea nu se măsoară în declarații. Se vede în omul care rămâne lângă tine atunci când îi este greu și lui.
Au fost momente în care oboseala părea să ocupe tot spațiul. În asemenea clipe, nu te mai ajută prea mult imaginea frumoasă a unei performanțe viitoare. Te ajută lucrurile simple: să-ți păstrezi ritmul, să asculți indicațiile, să ai încredere în oamenii care te veghează și să nu transformi o clipă dificilă într-un verdict despre întreaga cursă. Un moment greu nu înseamnă că drumul s-a terminat.
Pe măsură ce orele treceau, am început să simt și o schimbare în interiorul meu. Mișcarea repetată a brațelor și ritmul respirației mă duceau într-o stare de concentrare neobișnuită. Nu pot pretinde că timpul se oprise, dar pot spune că îl percepeam altfel. Uneori nu mă mai gândeam la kilometri. Eram acolo, cu totul, într-un prezent alcătuit din apă, efort și respirație.
În carte am încercat să descriu câteva trăiri pe care le-am numit viziuni. Nu le povestesc ca pe niște adevăruri pe care ar trebui să le creadă altcineva, ci ca pe felul în care le-am trăit eu. Într-una dintre ele, mi-am simțit mișcarea legată de efortul oamenilor din alte timpuri. În alta, granița dintre mine și fluviu părea să se estompeze. Iar într-un alt moment m-am gândit la ce lăsăm în urma noastră și la oamenii care vin după noi.
Poate că oboseala, concentrarea și orele petrecute în apă au făcut aceste imagini atât de intense. Nu simt nevoia să le explic definitiv. Știu doar că, pentru mine, au avut un sens. M-au făcut să privesc altfel locul meu în lume. Când stai atâtea ore într-un fluviu, îți dai seama cât de mic ești. Dar asta nu te micșorează ca om. Dimpotrivă, te ajută să înțelegi cât de important este ceea ce faci cu timpul care ți-a fost dat.
M-am gândit și la frică. Nu numai la teama firească pe care o poate trezi o apă atât de puternică, ci la fricile pe care le purtăm cu noi în viața de zi cu zi. Pe Dunăre am simțit că unele dintre ele își pierd puterea atunci când încetezi să le mai ocolești. Nu pentru că devii invulnerabil, ci pentru că accepți că nu poți controla totul. Poți însă să alegi cum răspunzi, cu câtă luciditate și cu cât respect.
Când mă apropiam de final, gândurile mele se întorceau tot mai mult spre familie. Medeea trăise alături de mine pregătirea, emoțiile și grijile acestei încercări. Alex fusese acolo, în barcă, de-a lungul cursei. Știam cât înseamnă prezența lui pentru mine. Dar momentul care mi-a rămas cel mai viu în suflet a venit la ultimii 500 de metri.
Atunci David, fiul meu cel mic, a intrat în apă și a înotat alături de mine. După atâtea ore, după toată oboseala și toate gândurile, am avut lângă mine unul dintre oamenii pentru care viața mea are cel mai profund sens. Nu mai era vorba despre o cifră sau despre un rezultat. Eram tată și fiu, împărțind aceeași apă și ultimii metri ai unui drum lung.
Am ajuns la capăt după aproximativ 30 de ore. Cei 115 kilometri erau reali. La fel de reale erau oboseala și bucuria. Dar, dacă ar fi să aleg imaginea care spune cel mai bine povestea, n-aș alege o hartă cu traseul parcurs. Aș alege imaginea lui David înotând lângă mine, cu Alex aproape și cu echipa care făcuse posibilă întreaga călătorie.
Am intrat în Dunăre dorindu-mi să văd cât de departe pot ajunge. Am ieșit înțelegând mai bine de ce merită să merg mai departe. Nu pentru a demonstra că sunt mai puternic decât apa și nici pentru a aduna kilometri pe care să-i așez unul lângă altul. Ci pentru a fi mai atent la oameni, mai răbdător cu mine și mai recunoscător pentru fiecare șansă de a face ceva care contează.
Dunărea nu mi-a dat un răspuns simplu despre cine sunt. Mi-a arătat însă că nu sunt numai suma reușitelor mele. Sunt și oamenii care m-au ținut în siguranță, familia care m-a așteptat, prietenii care au rămas alături și lecțiile pe care încă încerc să le înțeleg.
De aceea, când spun astăzi «Dunărea, 115 kilometri», eu aud mai mult decât o distanță. Aud respirația mea, simt prezența echipei și revăd ultimii 500 de metri alături de David. Și, înainte de orice altceva, simt recunoștință.
