InfoCons acum 10 ani – Problema cărnii în România: adevărul despre parizer, crenvurști și „E”-uri, pe care fiecare consumator ar trebui să îl știe – Alex Jurconi, purtător de cuvânt al Asociației Române a Cărnii
Alex Jurconi, purtător de cuvânt al Asociației Române a Cărnii, a explicat la InfoCons de ce încrederea este „combustibilul” industriei alimentare, cum devine eticheta o „ofertă comercială” și după ce reguli alegi un produs din carne cu adevărat bun.
Într-o ediție a emisiunii TeleCons – „În dialog cu consumatorii”, InfoCons l-a avut invitat pe Alex Jurconi, purtător de cuvânt al Asociației Române a Cărnii, pentru o discuție despre un subiect care atinge zilnic masa fiecărui român: carnea și preparatele din carne. Pornind de la valul de alerte generat la nivel european de scandalul cărnii de cal, invitatul a desfășurat o pledoarie pentru transparență, informare corectă și, mai ales, pentru refacerea încrederii dintre producători, procesatori, comercianți și consumatori.
Redăm mai jos, în stil editorial, principalele idei ale discuției — un material util pentru orice consumator care vrea să înțeleagă ce cumpără și de ce.
„Misterul cărnii” și o criză de încredere
Potrivit lui Alex Jurconi, scandalul alertelor nu a „început” cu adevărat — ci doar a ridicat vălul de pe o realitate a industriei alimentare. Organismele de control ale Uniunii Europene au scos la lumină o „repoziționare economică” într-o Europă aflată la final de ciclu de criză, unde fiecare jucător încearcă să-și ocupe un loc cât mai bun pentru piața viitoare. În această luptă comercială, spune reprezentantul industriei, „cei puternici și bine organizați” au un avans clar față de „cei mai slabi și mai puțin organizați” — categorie în care, din păcate, se află încă producătorii români.
Invitatul a comparat industria alimentară cu sistemul bancar: ambele funcționează atât timp cât există încredere. „În momentul în care încrederea se pierde, sistemul colapsează”, a avertizat el, amintind criza financiară din 2008. Iar refacerea încrederii, odată pierdută, este foarte scumpă și uneori aproape imposibilă.
Ce ne-a costat scandalul cărnii de cal
Exemplul oferit de invitat este edificator. După declanșarea scandalului, în Franța consumul de carne de cal a crescut cu circa 18–20%, semn al încrederii consumatorilor în propriul sistem de producție. În România, în schimb, timp de două luni nu s-a mai produs niciun gram de carne de cal sau de vită destinată exportului. România era, la acel moment, al cincilea–al șaselea producător mondial de carne de cal (aproximativ 6.000–7.000 de tone pe an), însă exporturile s-au anulat practic complet — nu pentru că s-ar fi dovedit vreo vină a țării noastre (dimpotrivă, spune invitatul, România a ieșit „cu fața curată”), ci pentru că partenerii externi au început să privească produsele românești cu suspiciune. „Vedeți ce preț important plătim atunci când încrederea se fragilizează”, a subliniat Jurconi.
Eticheta — „oferta comercială” dintre producător și consumator
Una dintre ideile centrale ale discuției este că eticheta reprezintă, de fapt, oferta comercială a procesatorului către consumator — un fel de „contract” care nu trebuie să înșele așteptările celui care plătește. Problema, recunoaște invitatul, apare atunci când există o diferență între ceea ce scrie pe etichetă și ceea ce conține efectiv produsul. Soluția nu este frica, ci informarea: consumatorul are dreptul să aleagă în cunoștință de cauză.
Prețul de pe raft, explică reprezentantul industriei, este în mod realist o imagine a conținutului de carne, pentru că materia primă reprezintă adesea între 60% și 80% din costul produsului. Cu alte cuvinte, „calitatea costă” — un produs cu mai multă carne va avea și un preț mai mare, iar un produs foarte ieftin conține, de regulă, mai puțină carne.
Adevărul despre „E”-uri: nu uzul, ci abuzul
Jurconi a insistat asupra unei confuzii răspândite privind aditivii alimentari. Primul și cel mai comun „E”, a amintit el, este chiar sarea de bucătărie. „Totul în jurul nostru este, chimic vorbind, un compus — sarea, apa, chiar și noi” — important este în ce combinație și în ce proporție sunt folosite aceste substanțe. De aici și vorba citată în emisiune: nu uzul, ci abuzul acestor substanțe este problema.
Rolul principal al aditivilor este stabilitatea produsului în timp — necesară de când centrele de producție s-au îndepărtat de cele de consum, pe fondul creșterii populației. Invitatul a dat și un exemplu istoric: înainte de inventarea frigiderului, conservarea prin exces de sare și fum era asociată cu rate ridicate de boli; producția modernă folosește, în schimb, cantități echilibrate, în limitele impuse de legislația europeană. Concluzia lui: un produs obținut într-o instalație corectă, cu dozaje în limita legii, este mai sigur decât unul făcut „într-o afumătoare de tablă pe marginea drumului”. Cheia rămâne însă moderația — „în echilibru stă virtutea”.
Parizer și crenvurști, demitizate
Despre produsele controversate, invitatul a vorbit fără ocolișuri: parizerul și crenvurștii sunt preparate cu o înaltă valoare senzorială, iubite încă din copilărie. Ele conțin carne (într-o proporție variabilă, care determină prețul), grăsime, slănină și șorici, totul într-o membrană, cu ingredientele declarate pe etichetă. Fără aditivi — începând cu sarea — aceste produse nu pot exista. Pe piață se găsesc atât crenvurști cu mult conținut de carne de foarte bună calitate, cât și produse cu doar 10% carne — un procent pe care invitatul însuși spune că i-ar fi greu să îl obțină.
Soluția propusă pentru a risipi miturile: transparența. Jurconi a pledat pentru „uși deschise” în fabrici și pentru invitarea presei să filmeze și să explice cum se produc aceste preparate, astfel încât oamenii să vadă exact ce conțin. Iar valoarea psiho-senzorială nu trebuie neglijată: un produs consumat cu plăcere și în cantități rezonabile își are rostul lui — fără a cădea însă în extreme.
Ordinul 560 și de ce produsele românești țin piața
Reprezentantul Asociației Române a Cărnii a afirmat că, în plan obiectiv, produsele din carne românești sunt, în opinia sa, „substanțial mai bune decât media europeană”. Explicația ar fi un standard asumat voluntar de industrie: Ordinul 560, care fixează parametri de calitate ridicați — un minim de carne, un maxim de grăsime și de sare pentru produse precum toba. Documentul a fost solicitat de producători și oficializat împreună cu Autoritatea Sanitar-Veterinară și cu Ministerul Agriculturii, astfel încât niciun producător român nu poate pune pe piață un produs în afara acestor standarde.
Deși standardele obligatorii au fost, în general, eliminate la nivel european, România a ales să mențină un prag ridicat tocmai pentru a păstra piața și pentru că, spune invitatul, consumatorul român este obișnuit cu o calitate bună. Rezultatul: industria autohtonă a cărnii ocupă aproximativ nouă din zece părți din piața internă, importurile fiind estimate la maximum 10% — o situație rară comparativ cu alte sectoare alimentare, invadate de importuri.
Evaziunea fiscală și semnalul de alarmă: bonul fiscal
Discuția a atins și partea nevăzută a pieței. Invitatul a vorbit deschis despre evaziunea fiscală, pe care a estimat-o la circa 40% dintr-o piață de aproximativ un miliard — un nivel pe care l-a numit „dramatic”. Mecanismul descris: o firmă-fantomă importă intracomunitar carcasă sau carne tranșată, un intermediar „face să dispară” TVA-ul, iar marfa ajunge la unități care produc „la negru”, sufocând producătorii corecți. Combaterea acestui fenomen, a subliniat el, este responsabilitatea instituțiilor statului, nu a industriei.
De aici și o responsabilitate a consumatorului: cererea bonului fiscal. Un produs corect are întotdeauna bon fiscal; absența lui este „primul semnal de alarmă” și indică un produs asupra căruia controlul nu s-a produs — deci un produs de risc.
Mituri: puiul „crescut în două săptămâni” și gălbenușul palid
Întrebat despre legenda puiului care ar crește „în două săptămâni”, invitatul a fost categoric: este un mit. Un pui de carne crește normal în circa 40–50 de zile (aproximativ șase săptămâni), în condiții de bunăstare, la sol. Cât despre gălbenușul mai puțin intens colorat, explicația ține de furaj: păsările primesc furaj concentrat pe bază de grâu și porumb, nu iarbă bogată în clorofilă — exact cum o găină ouă diferit iarna față de vară. Carnea care ajunge în fabrici este, potrivit invitatului, salubră și „garantat bună”; problemele apar în zona comerțului ilicit.
Cum poți verifica, de fapt, calitatea cărnii
La întrebarea consumatorilor privind verificarea produselor din hipermarket, invitatul a recunoscut că nu există un site unic care să listeze toate produsele pe bază de carne. În schimb, există cel puțin trei căi: laboratoare neutre neacreditate, laboratoare neutre acreditate (în cadrul rețelei RENAR) și laboratoarele autorității sanitar-veterinare, pentru siguranța alimentelor. Orice consumator își poate plăti „curiozitatea” de a afla ce conține un produs, iar dacă suspectează că i-a afectat sănătatea, se poate adresa organismelor statului, care prelevează probe din raft, din depozit sau de pe circuit.
Atenție la produsele „tradiționale” din piețe
Un avertisment important vizează produsele vândute drept „tradiționale” la tarabele din piețe. Aici, spune invitatul, „s-a pierdut controlul” — și nu din vina industriei, ci a celor care ar fi trebuit să controleze. În această zonă s-ar produce mai multe substituiri și falsificări decât oriunde. Recomandarea sa: prudență maximă și, până la reglarea pieței prin controale și inspecții, orientarea către surse verificate — de multe ori, un produs ambalat și etichetat din magazin fiind o alegere mai sigură decât unul „tradițional” de proveniență incertă.
Interesul național: să ne așezăm corect „în jurul mesei”
Concluzia invitatului a fost una despre dialog. Interesul național, spune el, este ca produsele românești — industriale sau tradiționale, ecologice, cu sau fără aditivi — să fie la dispoziția consumatorului care decide, fiecare ofertant asumându-și conștient comunicarea cu cel care plătește. „Trebuie să ne privim în ochi” și să ne cunoaștem — consumatori, producători, procesatori — după ani în care, spune el, „ne-am ascuns unii de alții”.
Modelul citat este cel al țărilor avansate, unde consumatorul, procesatorul, statul, sistemul sanitar-veterinar și comerciantul își oferă garanții reciproce. Invitatul a dat exemplul organizației germane Stiftung Warentest, care testează calitatea produselor și devine astfel principalul promotor al produselor alimentare germane — un model pe care, întreabă el retoric, de ce ne-am feri să îl urmăm?
Ce reține consumatorul
Citește eticheta — este „oferta comercială” a producătorului și arată ce conține, de fapt, produsul. Ține minte că un conținut mai mare de carne înseamnă un preț mai mare, iar un produs foarte ieftin conține, de regulă, mai puțină carne. Nu te teme de „E”-uri în sine — problema este abuzul, nu folosirea lor — și consumă cu moderație. Cere întotdeauna bonul fiscal: lipsa lui este un semnal de alarmă. Iar dacă ai dubii reale, poți apela la laboratoare acreditate (RENAR) sau la autoritatea sanitar-veterinară. Prudență sporită la produsele „tradiționale” de proveniență incertă din piețe.
Semnătura : Departamentul InfoCons Protecția Consumatorilor de Comunicare
