Dacă planeta ar putea să zâmbească – InfoCons Protecția Mediului – Fii un Exemplu – Adriana Calcan
O poveste despre lumea pe care un copil încă o vede posibilă
Dacă ai întreba un copil cum arată o planetă fericită, probabil că nu ți-ar vorbi despre strategii, obiective, indicatori sau planuri pe termen lung.
Ți-ar spune că este o lume în care oamenii nu se grăbesc atât de tare.
În care se poate ieși afară fără să te uiți mereu la ceas. În care există loc pentru joacă, pentru râs, pentru curiozitate și pentru zile în care nu trebuie să se întâmple nimic extraordinar.
Poate că ar spune că planeta fericită este una în care lucrurile sunt îngrijite. Nu pentru că cineva a spus că trebuie, ci pentru că oamenilor le pasă.
Un copil nu privește lumea prin statistici. O privește prin ceea ce simte.
Și tocmai de aceea, uneori, întrebările lui sunt mai bune decât răspunsurile noastre.
„De ce aruncăm ceva dacă încă este bun?"
„De ce cumpărăm altul dacă îl avem deja pe acesta?"
„De ce construim lucruri pe care apoi nu le mai folosim?"
„De ce oamenii mari spun că vor un viitor frumos, dar sunt mereu prea ocupați ca să se gândească la el?"
Sunt întrebări simple. Dar în spatele lor există o inteligență pe care noi, adulții, o complicăm adesea.
Copilul nu vorbește despre sustenabilitate ca despre un concept. El vorbește despre grijă. Despre măsură. Despre bun-simț. Despre ceea ce rămâne atunci când nu mai avem nevoie de ceva.
Și poate că, dacă l-am lăsa să ne dea câteva sfaturi, nu ne-ar spune să schimbăm lumea peste noapte.
Ne-ar spune să ne uităm mai atent la ea.
Să nu mai confundăm „nou" cu „mai bun".
Să nu cumpărăm doar pentru că putem.
Să reparăm ceea ce încă merită reparat.
Să nu facem lucrurile complicate doar pentru că am uitat să le facem simplu.
Să ne gândim înainte de a construi, înainte de a produce, înainte de a înlocui.
Și, mai ales, să nu uităm că ceea ce facem astăzi devine lumea în care el va trăi mâine.
Poate că acesta este lucrul cel mai emoționant pe care îl poate spune un copil despre planetă: „Eu vreau să fie bine și când voi fi mare."
Nu cere imposibilul.
Nu cere perfecțiune.
Cere doar să nu stricăm ceea ce el încă are încredere că va exista.
Pentru un copil, viitorul nu este un termen dintr-un raport. Este camera în care va locui, orașul în care va crește, locul în care își va duce copiii, poate. Este ziua de mâine pe care o imaginează fără să se întrebe dacă va mai avea suficiente motive să fie fericit.
Noi, adulții, avem însă o responsabilitate pe care copiii nu o pot avea încă: avem puterea de a decide.
Decidem ce construim. Ce cumpărăm. Ce producem. Ce păstrăm. Ce schimbăm. Ce considerăm suficient. Ce lăsăm să devină normal.
Iar poate cea mai frumoasă lecție pe care ne-o poate da un copil este că o planetă fericită nu trebuie să fie perfectă.
Trebuie să fie o lume în care oamenii au învățat să aibă grijă.
De lucruri. De locuri. De oameni. De timp. De ceea ce au primit și de ceea ce urmează să lase mai departe.
Poate că, într-o zi, copilul care ne privește astăzi va deveni adult și ne va întreba ce am făcut cu toate lucrurile pe care ni le-a încredințat viitorul.
Și poate că cel mai frumos răspuns nu va fi o listă de proiecte sau de realizări.
Va fi simplu:
„Am încercat să îți păstrăm lumea suficient de frumoasă încât să poți continua să visezi în ea."
Pentru că, dacă planeta ar putea să zâmbească, probabil că nu ar zâmbi pentru că am făcut totul perfect.
Ar zâmbi pentru că, în sfârșit, am înțeles ceva foarte simplu:
viitorul nu este al nostru. Doar trece prin mâinile noastre.
Autor: Adriana Calcan
Semnătura : Departamentul InfoCons Protecția Mediului – Fii un Exemplu
