Înot de anduranță : 24 de ore în bazin și un sens nou – Apa înseamnă viață ! InfoCons te informează

Înot de anduranță : 24 de ore în bazin și un sens nou – Apa înseamnă viață ! InfoCons te informează

Înot de anduranță: 24 de ore în bazin și un sens nou – Apa înseamnă viață ! InfoCons te informează.

Cincizeci de kilometri, două fete și descoperirea că efortul poate deveni un dar.

Mihai Badea

Până atunci, învățasem să mă uit la apă ca la un loc în care îmi pot încerca limitele. Lacurile mă purtaseră tot mai departe, iar fiecare distanță îmi arătase câte ceva despre răbdare, frică și încredere. Dar, spre sfârșitul anului 2020, aveam să înțeleg că un efort poate avea un sens pe care nu îl găsești în kilometri. Uneori, ceea ce contează cel mai mult nu este cât de departe ajungi tu, ci dacă drumul tău poate ajuta pe altcineva să meargă mai departe.

Era anul pandemiei. Pentru fiecare dintre noi, viața își schimbase ritmul. Lucruri pe care le consideram firești deveniseră complicate. Ne obișnuiserăm cu distanța dintre oameni, cu nesiguranța, cu întrebările la care nimeni nu avea răspunsuri clare. Școala se mutase, pentru mulți copii, în fața unui ecran. Numai că un ecran nu exista în fiecare casă. Iar fără un laptop, dreptul la educație risca să rămână doar o promisiune.

Așa am aflat despre două fete care aveau nevoie de sprijin pentru a putea continua școala la distanță. Nu era vorba despre un obiect de lux sau despre un moft. Aveau nevoie de instrumentele prin care să rămână conectate la ore, la profesori și la șansa lor de a învăța. Pentru mine, gândul acesta a cântărit mai mult decât orice rezultat sportiv. Mi-am spus că, dacă pot să fac ceva, oricât de modest, nu am niciun motiv să stau deoparte.

Împreună cu Bogdan și Andrei, am hotărât să legăm o provocare de înot de această nevoie. Ne-am mobilizat pentru a strânge banii necesari, iar înotul a devenit felul nostru de a atrage atenția și de a-i aduce pe oameni aproape. Nu inventaserăm o soluție spectaculoasă. Făceam ceea ce știam să facem și încercam să transformăm orele petrecute în apă într-un ajutor concret.

Provocarea avea să se desfășoare într-un bazin de 25 de metri. Douăzeci și patru de ore. Pentru mine, cincizeci de kilometri înotați. Dacă privești doar cifrele, par multe lungimi de bazin, una după alta, până când numărătoarea își pierde aproape sensul. Nu aveam în față un lac, cu maluri îndepărtate, nici un orizont pe care să-l urmăresc. Aveam același culoar, același perete și întoarcerea care venea mereu, după numai câteva brațe.

M-am gândit adesea la diferența aceasta. Într-un lac, distanța se deschide în fața ta. În bazin, ea se adună din repetiție. Nu vezi că înaintezi spre un loc nou. Trebuie să accepți că progresul există chiar dacă peisajul nu se schimbă. Și poate că tocmai aici se află una dintre cele mai grele lecții ale anduranței: să continui când nu ai nimic spectaculos de privit și nimic nou care să te distragă de la efort.

La început, corpul își găsește ritmul. Știi ce ai de făcut, te concentrezi pe respirație, pe mișcare, pe economia fiecărui gest. Dar, odată cu trecerea orelor, apare o altă conversație. Nu mai este doar despre mușchi și despre oboseală. Este despre motive. De ce continui? Ce anume te face să intri din nou în ritm după fiecare întoarcere? De ce alegi să rămâi acolo când ar fi mult mai simplu să te oprești?

În alte provocări, răspunsul meu fusese adesea legat de curiozitatea de a afla cât pot. De data aceasta, aveam în minte cele două fete. Nu pretind că fiecare metru a fost însoțit de un gând limpede sau că am trăit toate orele cu aceeași emoție. Într-un efort atât de lung sunt și momente în care te ocupi doar de următoarea respirație. Dar știam de ce porniserăm. Iar acest lucru schimba felul în care priveam oboseala.

Mi-am dat seama că există o diferență mare între a face ceva pentru a demonstra și a face ceva pentru a dărui. Când vrei să demonstrezi, privirea se întoarce mereu spre tine: cât ai rezistat, cât ai reușit, ce vor spune ceilalți. Când încerci să ajuți, centrul de greutate se mută. Nu dispar dificultățile și nici dorința de a duce lucrurile la capăt. Dar rezultatul nu mai este doar al tău. El poate însemna, pentru altcineva, o zi de școală la care poate participa.

Mă gândesc și acum la Bogdan și Andrei. Nu eram trei oameni care urmăreau fiecare câte o performanță separată. Eram împreună într-o încercare care ne depășea pe fiecare. În timp, am învățat că prieteniile adevărate nu se măsoară în declarații. Se văd în disponibilitatea de a pune umărul, în faptul că un om răspunde când este nevoie de el, în încrederea că poți construi ceva împreună. Înotul ne apropiase. De data aceasta, ne dădea și un motiv să fim folositori.

Cele douăzeci și patru de ore au trecut în felul lor, diferit de timpul obișnuit. Într-un bazin, ceasul și distanța pot ajunge să ocupe tot spațiul minții. Eu încercam să rămân atent la ceea ce puteam controla: mișcarea următoare, respirația următoare, decizia de a nu mă grăbi inutil. Cincizeci de kilometri nu se înoată dintr-o singură hotărâre eroică. Se adună din multe hotărâri mici, repetate atunci când entuziasmul de la început nu mai este suficient.

La final, am reușit să strângem fondurile și să le oferim fetelor ceea ce le trebuia pentru a-și continua școala. Acesta este lucrul pe care îl păstrez cel mai clar din toată experiența. Nu numărul de lungimi. Nu imaginea unui om care a stat o zi întreagă în apă. Ci faptul că, dintr-un efort pe care l-am ales noi, a rezultat ceva util pentru două persoane care aveau nevoie de ajutor.

Nu vreau să idealizez gestul. Două laptopuri nu rezolvă toate nedreptățile, iar o acțiune caritabilă nu schimbă singură lumea. Dar poate schimba o bucățică din lumea cuiva. Uneori, atât putem face. Și cred că ar fi păcat să nu facem acel lucru doar pentru că nu putem face mai mult. Am înțeles atunci că generozitatea nu începe cu resurse uriașe. Începe cu atenția față de nevoia celuilalt și cu întrebarea simplă: eu cu ce pot contribui?

Apa mă învățase până atunci să am răbdare cu mine, să-mi cunosc limitele și să nu confund curajul cu imprudența. În bazinul acela, la sfârșitul lui 2020, mi-a mai oferit o lecție. Mi-a arătat că anduranța poate ieși din povestea celui care înoată și poate intra în viața altor oameni. Că un gest repetat de mii de ori, aparent fără nimic spectaculos, poate căpăta un rost nou dacă îl pui în slujba unei cauze.

Am ieșit din apă obosit, dar cu un sentiment de recunoștință pe care îl port și astăzi. Eram recunoscător că pot înota, că am lângă mine oameni cu care împărtășesc aceleași valori și că, pentru o clipă, ceea ce iubeam să fac a putut fi de folos. Nu mai priveam cei cincizeci de kilometri ca pe o distanță cucerită. Îi priveam ca pe o punte.

De atunci, când mă întreb de ce merită să continui un drum greu, nu mă gândesc numai la capătul lui. Mă gândesc și la oamenii pe care îi pot întâlni sau ajuta pe parcurs. Performanța are frumusețea ei. Dar, atunci când se întâlnește cu generozitatea, poate lăsa ceva în urmă. Pentru mine, acesta a fost adevăratul câștig al celor douăzeci și patru de ore: am intrat în bazin ca să înot și am ieșit înțelegând mai bine de ce vreau să o fac.

Pe același subiect

Distribuie

InfoCons (www.infocons.ro) – Asociație Națională de Protecția Consumatorilor, unica organizație din România cu drepturi depline în Consumers International, este o asociație de consumatori neguvernamentală, apolitică, reprezentativă, de drept privat, fără scop lucrativ, cu patrimoniu distinct și indivizibil, independentă, întemeiată pe principii democratice, ce apără drepturile consumatorilor – membră fondatoare a Federației Asociațiilor de Consumatori.

Fii informat! Ia atitudine! Cunoaște-ți drepturile și exercită-le apelând 021 9615!* din orice rețea fixă sau mobilă sau *9615** din orice rețea mobilă!

**Număr de telefon apelabil din orice rețea fixă sau mobilă cu tarif normal în rețeaua Telekom
***Număr de telefon apelabil din orice rețea mobilă cu tarif normal

Te-ar putea interesa și