Înot de anduranță : Lecțiile unui tată – Apa înseamnă viață ! InfoCons te informează
Despre binele făcut fără a aștepta ceva în schimb și despre ceea ce rămâne după noi.
Mihai Badea
Când mă gândesc la copilărie, nu îmi vin în minte doar locuri sau întâmplări. Îmi vin în minte oamenii. Părinții mei, sora mea, discuțiile din casă și lucrurile pe care le-am învățat fără să-mi dau seama că, de fapt, primeam niște lecții pentru toată viața.
Am avut norocul să cresc într-o familie în care nu se vorbea despre caracter ca despre un lucru de pus în vitrină. Era ceva ce trebuia să se vadă în felul în care te purtai. Tata avea o vorbă bună la momentul potrivit, iar mama aducea echilibrul de care aveam nevoie. Nu era totul perfect, cum nu este în nicio familie, dar exista ceva stabil: sentimentul că suntem împreună și că avem unii grijă de ceilalți.
Nu aveam ore speciale pentru discuțiile importante. Nu ne chema tata la masă ca să ne țină un discurs. Uneori, cele mai serioase lucruri se spuneau într-o după-amiază obișnuită, în timp ce așteptam să înceapă un meci la televizor. Tocmai de aceea mi-au rămas în minte. Nu păreau niște lecții, păreau pur și simplu viață.
Într-un asemenea moment, tata mi-a spus: „Mihai, tot ce faci pentru alții, faci și pentru tine.” Nu era o invitație să țin socoteala faptelor bune. Dimpotrivă. Mi-a explicat că binele se poate întoarce, dar că nu trebuie să-l faci așteptând o răsplată. L-am întrebat cum pot ști dacă am făcut destul. Mi-a răspuns că nu există o măsură și că trebuie să fiu sincer cu mine, să fac ceea ce simt că este corect.
La vârsta aceea, probabil că am trecut destul de repede peste discuție. Copiii au alte griji. Vor să iasă afară, să se joace, să fie cu prietenii. Dar unele cuvinte rămân undeva, chiar dacă nu le înțelegi pe deplin. Le regăsești mai târziu, când viața te pune în situația de a alege.
Eu le-am regăsit de multe ori. În cariera militară, unde responsabilitatea și încrederea nu erau simple vorbe. În sport, unde am văzut cât de mult contează să ai lângă tine oameni pe care te poți baza. Și mai ales în anii în care am început să transform provocările mele de înot în ocazii de a ajuta pe cineva.
La început, când m-am apucat de înotul de anduranță, întrebarea era destul de simplă: oare pot? Pot să înot 14 kilometri? Dar 22? Pot să duc un efort pe care, cu ceva timp înainte, nici nu l-aș fi luat în calcul? Eram curios să-mi cunosc limitele și, recunosc, îmi plăcea provocarea.
Numai că, la un moment dat, întrebarea s-a schimbat. Nu mai era doar „pot să fac asta?”, ci „la ce poate folosi ceea ce fac?”. Diferența pare mică, dar pentru mine a fost uriașă. În loc să mă uit doar la distanța din față, am început să mă uit și la oamenii pentru care merita să intru în apă.
Îmi amintesc provocarea de 24 de ore în bazin, când efortul nostru a fost legat de sprijinirea a două fete care aveau nevoie de ajutor pentru școala online. Dincolo de oboseală și de kilometrii adunați, a rămas sentimentul că timpul petrecut în apă putea însemna ceva concret în viața altcuiva. Acolo, vorbele tatălui meu au căpătat un sens nou.
Nu spun că fiecare faptă bună trebuie să fie spectaculoasă. Dimpotrivă. Uneori înseamnă să fii prezent când cineva are nevoie de tine. Să dai un telefon. Să ajuți fără să povestești tuturor. Să faci un lucru mic, dar necesar. Cred că asta încerca tata să-mi spună, cu mult înainte să fiu în stare să formulez eu însumi ideea.
Mai avea o vorbă pe care am purtat-o cu mine: „Nu uita de unde ai plecat, Mihai.” Și încă una, care mă urmărește poate și mai mult: „Cine ești în fața lumii e doar o umbră a ceea ce ești cu adevărat.” Când începi să ai rezultate, când lumea te felicită sau te recunoaște, este foarte ușor să te lași prins de imagine. Tata mă readucea la lucrurile simple.
Poți să primești aplauze și să nu fii împăcat cu tine. Poți să faci o performanță și să uiți cine te-a ajutat să ajungi acolo. Poți să vorbești frumos despre principii și să le uiți la prima încercare serioasă. Din acest motiv, am încercat să nu confund niciodată ceea ce se vede cu ceea ce contează.
Nu mi-a ieșit întotdeauna totul așa cum mi-aș fi dorit. Am făcut greșeli și am avut momente în care as fi putut fi mai atent, mai răbdător, mai bun. Dar poate tocmai aici se vede rostul educației primite acasă: nu te transformă într-un om fără greșeală, ci îți oferă un reper la care să te întorci.
Astăzi, tata nu mai este lângă mine. Absența lui nu a șters însă discuțiile acelea obișnuite. Uneori mă surprind gândindu-mă la ce mi-ar fi spus într-o anumită situație. Nu caut un răspuns complicat. De cele mai multe ori, răspunsul este chiar în lucrurile simple pe care mi le-a repetat ani la rând.
Am doi băieți și știu că nu pot să le aleg eu drumul. Nici nu vreau. Pot doar să sper că au luat din familia noastră ceea ce merită dus mai departe: respectul, bunul-simț, răbdarea și dorința de a face ceva bun cu ceea ce au primit. Exact cum tata și mama au încercat să facă pentru mine și pentru sora mea.
Când oamenii vorbesc despre anduranță, se gândesc la efort, la rezistență, la capacitatea de a merge înainte când corpul îți cere să te oprești. Eu am ajuns să văd și o altă formă de anduranță: aceea de a rămâne fidel unor valori de-a lungul unei vieți întregi. Nu doar când este ușor, ci mai ales când este incomod.
Dacă ar fi să aleg ce aș vrea să rămână după mine, nu aș începe cu numărul kilometrilor înotați. Aș începe cu oamenii pe care am reușit să-i ajut și cu felul în care m-am purtat cu cei din jur. Pentru că, până la urmă, asta am înțeles din lecțiile tatălui meu: nu e atât de important cât de departe ajungi, dacă pe drum uiți cine ești.
Mulțumesc, tată. Și mulțumesc, apă, pentru că mi-ai dat ocazia să înțeleg mai bine ceea ce el știa deja.
