Președintele României a promulgat legea urșilor agresivi – Ce trebuie să știi despre habitatul urșilor bruni – Fii un Exemplu – Protecția Mediului
În contextul în care Președintele României a promulgat, în mai 2026, Legea privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 60/2025 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 407/2006 – actul normativ care actualizează regulile de intervenție rapidă în cazul urșilor agresivi –, subiectul coexistenței dintre om și urs este mai actual ca niciodată. Tocmai de aceea, mesajul campaniei „UN URS HRĂNIT E UN URS MORT!” rămâne esențial: prevenția și comportamentul responsabil sunt prima linie de apărare, atât pentru oameni, cât și pentru urși.
Puține țări din Europa mai pot spune astăzi că împart munții cu ursul brun. România este una dintre ele – și nu doar simbolic. Pe crestele și în pădurile Carpaților trăiește cea mai importantă populație de urs brun de pe continent, un adevăr care ne umple de mândrie, dar care vine la pachet cu o responsabilitate pe care de prea multe ori o uităm. A avea urși înseamnă a avea păduri sănătoase, ecosisteme funcționale și un echilibru natural pe care generații întregi l-au moștenit fără să-l fi cerut. Dar tot acest patrimoniu natural depinde, în mod paradoxal, de cât de bine înțelegem noi, oamenii, unde se termină curtea noastră și unde începe casa ursului.
Când vorbim despre habitatul ursului brun, mulți dintre noi ne imaginăm o hartă abstractă, cu zone colorate undeva pe versanții munților. În realitate, habitatul este ceva mult mai concret și mai fragil: este rețeaua de locuri în care un animal își găsește hrană, apă, adăpost, un bârlog sigur pentru iarnă și culoare de deplasare prin care poate ajunge dintr-un masiv în altul fără să fie nevoit să traverseze un oraș, o autostradă sau o groapă de gunoi. În momentul în care una dintre aceste verigi se rupe, ursul nu dispare pur și simplu – el se adaptează, iar adaptarea lui ne aduce, inevitabil, mai aproape unii de ceilalți, de cele mai multe ori în moduri periculoase pentru ambele părți.
Tema habitatului nu este una rezervată biologilor și specialiștilor în faună sălbatică. Ea ne privește direct, ca cetățeni, ca turiști, ca locuitori ai zonelor de munte și, nu în ultimul rând, ca și consumatori. Modul în care gestionăm deșeurile, felul în care depozităm resturile alimentare în apropierea pădurii, obiceiul de a hrăni animalele „de dragul unei poze” pe marginea drumului – toate acestea modifică, bucățică cu bucățică, granițele habitatului real al ursului. Fiecare pungă de gunoi lăsată la vedere transformă o margine de pădure într-un bufet deschis non-stop și învață un animal sălbatic că oamenii înseamnă mâncare ușoară. De aici până la conflict, la pagube și, din păcate, la tragedii, drumul este scurt.
Campania „UN URS HRĂNIT E UN URS MORT!” pornește exact de la această idee aparent simplă, dar greu de acceptat: un urs care învață să depindă de resturile noastre este un urs condamnat. Odată ce și-a pierdut teama firească față de om și a asociat prezența umană cu hrana, el devine „problematic”, iar soluțiile care urmează sunt rareori fericite pentru animal. Protejarea habitatului nu înseamnă, prin urmare, doar a desena zone protejate pe hârtie, ci a ne schimba propriul comportament, astfel încât ursul să rămână acolo unde îi este locul – în sălbăticie, departe de pubelele, de verandele și de traseele noastre.
Pentru a înțelege de ce teritoriul ursului brun s-a restrâns atât de mult în ultimele secole și de ce astăzi el este concentrat aproape exclusiv în zona montană, merită să privim puțin în urmă. Expansiunea agriculturii, defrișările, construcțiile, infrastructura de transport și, în general, presiunea tot mai mare a activităților umane au „împins” treptat specia spre zonele mai greu accesibile. Acolo unde cândva ursul putea fi întâlnit pe aproape întreg teritoriul țării, el s-a retras în inima Carpaților, în ultimele insule de pădure suficient de mari și de liniștite cât să-i permită să trăiască după regulile lui. Cu cât aceste insule devin mai mici și mai izolate, cu atât crește probabilitatea ca exemplarele tinere, în căutarea unui teritoriu propriu, să ajungă în zone nepotrivite – adesea chiar lângă așezările omenești.
Cifra pe care o veți citi mai jos – faptul că România adăpostește o proporție uriașă din urșii bruni ai Europei – nu este, așadar, doar un motiv de statistică flatantă. Este, mai degrabă, o măsură a datoriei pe care o avem. Suntem, în bună măsură, gardienii europeni ai acestei specii. Dacă noi nu reușim să păstrăm un habitat funcțional și o relație sănătoasă, bazată pe distanță și pe respect reciproc, nimeni altcineva nu o va face în locul nostru. Iar un habitat bine gestionat înseamnă, în egală măsură, mai puține conflicte, mai puține pagube pentru comunitățile locale și mai puține situații în care viața oamenilor este pusă în pericol.
InfoCons, prin platforma „Fii un Exemplu” și prin activitatea sa în domeniul protecției mediului, atrage atenția că fiecare dintre noi este o verigă în acest echilibru. Nu este nevoie să fii cercetător sau ranger ca să contribui la protejarea habitatului ursului. Este suficient să înțelegi cum funcționează lucrurile, să îți gestionezi responsabil deșeurile, să respecți regulile atunci când mergi pe munte și să nu transformi niciodată hrănirea unui animal sălbatic într-un gest „simpatic”. Informarea corectă este primul pas, iar secțiunea care urmează, preluată din ghidul oficial al campaniei, oferă reperele esențiale despre locul în care trăiește ursul brun și despre dimensiunea reală a populației din țara noastră.
Una dintre cele mai mari amenințări la adresa habitatului ursului nu este vânătoarea sau defrișarea în sine, ci fragmentarea. Drumurile, autostrăzile, liniile de cale ferată, gardurile și dezvoltările imobiliare taie pădurea în bucăți tot mai mici, izolate unele de altele. Pentru un animal care are nevoie de teritorii vaste și de libertatea de a se deplasa între masive, aceste bariere sunt dezastruoase. Un habitat fragmentat înseamnă populații izolate genetic, exemplare tinere care nu mai au unde să migreze și, inevitabil, urși împinși să traverseze zonele locuite. De aceea, specialiștii vorbesc tot mai mult despre nevoia de coridoare ecologice – fâșii de pădure protejată care să reconecteze habitatele și să permită faunei sălbatice să circule în siguranță, departe de oameni.
Puțini știu că ursul brun joacă un rol ecologic mult mai important decât sugerează simpla lui prezență. Este o așa-numită specie-umbrelă: protejând habitatul de care are el nevoie, protejăm automat zeci de alte specii de plante și animale care împart același ecosistem. Mai mult, prin deplasările sale pe distanțe mari și prin regimul alimentar variat, ursul contribuie la dispersarea semințelor și la menținerea echilibrului dintre speciile de pradă și cele de pradator. Un munte fără urși nu este doar un munte mai sărac simbolic, ci un ecosistem căruia îi lipsește una dintre piesele-cheie. A proteja habitatul ursului înseamnă, în fond, a proteja sănătatea întregii păduri.
Cadrul legal de protecție – Convenția de la Berna, directivele europene, legislația națională – oferă o bază solidă, dar legile, oricât de bune, nu pot funcționa singure. Ele au nevoie de aplicare consecventă din partea autorităților și, mai ales, de o populație care înțelege de ce aceste reguli există. Degeaba este ursul o specie strict protejată pe hârtie, dacă în practică îl obișnuim să trăiască din gunoaiele noastre și îl transformăm astfel într-un animal „problematic” care sfârșește eliminat. Protecția reală se joacă mai puțin în birourile instituțiilor și mai mult în felul în care fiecare dintre noi își închide corect pubela, își strânge resturile după un picnic și refuză să hrănească animalele sălbatice. Aici, responsabilitatea individuală și cea instituțională se întâlnesc și se completează.
Dincolo de valoarea ecologică, prezența urșilor are și o dimensiune economică pe care tindem să o ignorăm. În multe regiuni montane, fauna sălbatică reprezintă un atu turistic real, atât timp cât este gestionată corect și la distanță. Un urs observat responsabil, din locuri amenajate și sub îndrumarea specialiștilor, poate fi o resursă; un urs transformat în „atracție” de marginea drumului, hrănit de turiști pentru o fotografie, devine un pericol și, în cele din urmă, o pierdere. Diferența dintre cele două scenarii o facem tot noi. România are șansa, pe care puține țări europene o mai au, de a construi un model sănătos de coexistență – unul în care oamenii și urșii împart același teritoriu fără ca întâlnirile să se transforme în tragedii. Pentru asta este nevoie însă de educație, de infrastructură adecvată și de o schimbare reală de mentalitate, nu de soluții de moment aplicate după fiecare incident. Protejarea habitatului este fundația pe care se construiește tot acest echilibru, iar fiecare cetățean informat este o cărămidă în plus la această construcție.
Vă invităm, prin urmare, să citiți cu atenție informațiile de mai jos nu ca pe o lecție de biologie, ci ca pe un punct de pornire pentru o schimbare de atitudine. A cunoaște habitatul ursului înseamnă a înțelege de ce anumite comportamente ale noastre îl pun în pericol și de ce protejarea lui este, în cele din urmă, și o formă de protecție a propriei noastre siguranțe.
Ursul brun, pe numele său științific Ursus arctos arctos L., este o specie protejată în baza Convenției de la Berna, la care România a aderat în încă din anul 1993, acord valabil și pentru state non-UE, dar și în baza Directivei Habitate a Consiliului Europei.
Habitatul ursului
Ursul brun se află pe teritoriul României încă din cele mai îndepărtate vremuri. Până acum 200 de ani, era răspândit pe întreg teritoriul țării, dar din cauza restrângerii arealului său favorabil în detrimentul activităților societății umane (agricultură, pescuit, construcții etc.) tot mai accelerate, habitatul natural al acestei specii s-a redus treptat. Astfel, ursul brun s-a restras în zonele muntoase ale Carpaților. În ciuda reducerii populației de urși, România, în prezent, deține cel mai mare efectiv european de urși bruni din Europa și al doua populație ca mărime din întreaga Euroasie, după Rusia.
Estimările menționează un număr de aproximativ 8000 de exemplare în România (după raportările oficiale la UE), reprezentând aproximativ 40% din populația de urs brun din Europa.
Pentru mai multe informații consultați ghidul realizat în cadrul Campaniei ”UN URS HRĂNIT E UN URS MORT!”, disponibil AICI.
Semnătura: Departamentul InfoCons – Protecția Mediului
