InfoCons te informează : Lista de ingrediente : mai scurtă înseamnă automat mai bună ? – Alina Epure
Cum citim ceea ce se află, de fapt, în spatele unui produs alimentar
„Dacă are mai mult de cinci ingrediente, nu îl cumpăra.”
„Dacă nu poți pronunța un ingredient, nu îl mânca.”
„Alege doar produse cu ingrediente pe care le-ai putea avea în propria bucătărie.”
Sunt reguli simple, ușor de memorat și foarte populare în social media.
Dar sunt ele și corecte?
Într-un supermarket în care avem de ales dintre mii de produse, lista ingredientelor este într-adevăr unul dintre cele mai utile instrumente pe care le avem la dispoziție. Ne poate spune din ce este alcătuit un aliment, care sunt ingredientele predominante, dacă sunt prezente substanțe pe care trebuie să le evităm și ne poate ajuta să comparăm două produse similare.
Problema apare atunci când transformăm un instrument util într-o regulă absolută.
O listă scurtă de ingrediente nu garantează automat un produs cu un profil nutrițional mai bun. Iar o listă lungă nu demonstrează automat contrariul.
Un produs cu trei ingrediente poate avea un conținut ridicat de zaharuri, sare sau grăsimi saturate.
Un altul poate avea zece sau cincisprezece ingrediente pentru că este fortificat cu vitamine și minerale, conține condimente, culturi bacteriene sau mai multe componente necesare rețetei.
Adevărata educație pentru consumator începe, din nou, nu cu număratul ingredientelor, ci cu înțelegerea lor.
1. CE NE SPUNE, DE FAPT, LISTA INGREDIENTELOR?
Primul lucru pe care trebuie să îl știm este că ingredientele unui produs alimentar preambalat nu sunt enumerate aleatoriu.
În Uniunea Europeană, ingredientele sunt, în general, înscrise în ordinea descrescătoare a ponderii lor în produs, așa cum au fost utilizate la fabricare.
Acest lucru ne oferă un instrument foarte util.
Primele ingrediente sunt, de regulă, cele prezente în cantitățile cele mai mari.
Să presupunem că avem două produse din aceeași categorie.
Primul începe cu:
cereale integrale, fulgi de ovăz, nuci…
Al doilea începe cu:
zahăr, făină rafinată, ulei…
Fără să transformăm această observație într-un verdict absolut, am aflat deja ceva important despre structura celor două produse.
Lista ingredientelor ne ajută și să identificăm anumite componente pe care dorim sau trebuie să le evităm.
Pentru persoanele cu alergii alimentare, această informație poate fi esențială. În Uniunea Europeană, anumite substanțe sau produse care provoacă alergii ori intoleranțe trebuie evidențiate în lista ingredientelor, astfel încât să poată fi identificate mai ușor.
Lista poate oferi și informații despre proporția anumitor ingrediente atunci când acestea sunt evidențiate în denumirea produsului sau pe ambalaj.
Dacă pe ambalaj apare imaginea spectaculoasă a unui fruct sau produsul poartă numele acelui fruct, este util să verificăm cât din ingredientul respectiv se găsește efectiv în produs.
Uneori imaginea ocupă jumătate din ambalaj.
Procentul din produs poate spune o poveste diferită.
Așadar, lista ingredientelor nu trebuie ignorată.
Dar trebuie citită pentru ceea ce este: o descriere a compoziției, nu un sistem complet de clasificare a alimentului în „bun” sau „rău”.
2. CINCI INGREDIENTE SAU CINCISPREZECE? NUMĂRUL NU TRANSMITE SUFICIENTĂ INFORMAȚIE
Să luăm un exemplu simplu.
Un produs poate avea trei ingrediente: făină, zahăr, unt.
Alt produs poate avea: fulgi de ovăz, nuci, semințe, migdale, semințe de dovleac, scorțișoară, cacao, fructe deshidratate și câteva vitamine și minerale adăugate.
Care dintre ele este automat „mai sănătos”?
Nu putem răspunde doar numărând ingredientele.
Numărul ne spune câte componente au fost utilizate în formulă.
Nu ne spune, singur, calitatea nutrițională a produsului.
Mai există și situații în care un singur ingredient de pe listă este, la rândul său, alcătuit din mai multe componente.
Rețetele alimentare pot fi complexe.
Un sos poate conține mai multe condimente.
O pâine poate avea semințe diferite.
Un produs fortificat poate conține o serie de vitamine și minerale.
Un preparat poate include ingrediente compuse.
De aceea, regula „maximum cinci ingrediente” este atrăgătoare prin simplitate, dar nu reprezintă un criteriu științific universal pentru calitatea unui aliment.
Putem folosi lista pentru a înțelege produsul.
Nu ar trebui să folosim lungimea ei drept diagnostic nutrițional.
Întrebarea mai bună este:
Care sunt ingredientele predominante și ce rol au ele în produs?
3. „DACĂ NU ÎL POT PRONUNȚA, NU ÎL MĂNÂNC” – O REGULĂ CARE SUNĂ BINE, DAR NU FUNCȚIONEAZĂ
Aceasta este probabil una dintre cele mai cunoscute reguli promovate online.
Pare intuitivă.
Dacă un cuvânt este lung, tehnic sau necunoscut, avem tendința să îl asociem cu ceva artificial și, implicit, periculos.
Dar dificultatea de pronunțare nu reprezintă o măsură toxicologică.
Acidul ascorbic sună mai puțin familiar decât vitamina C.
Tocoferolii pot suna foarte tehnic, deși termenul este legat de vitamina E.
Riboflavina este vitamina B2.
Lecitina poate fi utilizată ca emulsifiant.
Acidul citric este prezent în mod natural în citrice și este, de asemenea, utilizat în industria alimentară.
O denumire chimică nu transformă automat o substanță într-un pericol.
De fapt, întreaga materie este alcătuită din substanțe chimice.
Apa este o substanță chimică.
Vitaminele sunt substanțe chimice.
Proteinele sunt alcătuite din aminoacizi.
Fructele conțin în mod natural un număr impresionant de compuși cu denumiri pe care majoritatea consumatorilor nu le-ar putea pronunța sau explica.
Asta nu înseamnă că trebuie să ignorăm ingredientele necunoscute.
Înseamnă că răspunsul corect la un cuvânt pe care nu îl cunoaștem este:
„Ce este și ce rol are?”
nu:
„Nu îl pot pronunța, deci este toxic.”
Alfabetizarea științifică înseamnă și să nu confundăm familiaritatea unui cuvânt cu siguranța substanței pe care o denumește.
4. DAR CE FACEM CU ADITIVII ȘI CU „E-URILE”?
Aici discuția devine și mai sensibilă.
Pentru mulți consumatori, litera „E” a devenit aproape sinonimă cu „periculos”.
În realitate, numărul E reprezintă un sistem de identificare a aditivilor autorizați pentru utilizare în alimente în Uniunea Europeană.
Aditivii pot avea funcții diferite.
Unii conservă produsul și limitează alterarea.
Alții stabilizează textura.
Unii împiedică oxidarea.
Alții reglează aciditatea, contribuie la culoare sau mențin caracteristicile produsului.
Faptul că o substanță are un număr E nu reprezintă, în sine, dovada că este periculoasă.
În același timp, nici nu este necesar să transformăm discuția într-o apărare necondiționată a oricărui produs care conține aditivi.
Întrebarea utilă pentru consumator rămâne mai largă:
Ce fel de aliment este acesta și ce loc ocupă în dieta mea?
Dacă alimentația unei persoane este construită predominant din produse cu densitate energetică mare, cantități importante de sare, zaharuri sau grăsimi saturate și puține alimente vegetale integrale, problema nu poate fi redusă la prezența unui singur „E”.
În același mod, eliminarea tuturor produselor care conțin aditivi nu garantează automat o alimentație echilibrată.
Un produs format doar din zahăr și grăsime poate avea o listă extrem de scurtă și niciun ingredient cu denumire complicată.
Totuși, aceasta nu îl transformă într-un aliment pe care să ne construim dieta zilnică.
Trebuie să ieșim din logica:
„conține E = rău”
și să intrăm în logica:
„ce conține produsul, în ce cantitate, cât consum și cât de frecvent?”
5. LISTA INGREDIENTELOR ȘI TABELUL NUTRIȚIONAL TREBUIE CITITE ÎMPREUNĂ
Lista ingredientelor ne spune din ce este făcut produsul.
Declarația nutrițională ne spune ce cantități de energie și nutrienți furnizează.
Cele două nu se înlocuiesc.
Se completează.
Să luăm exemplul unui produs care are pe ambalaj:
„cu cereale integrale”.
Lista ingredientelor ne poate arăta unde se află cerealele integrale în structura produsului și ce alte ingrediente sunt prezente.
Declarația nutrițională ne permite apoi să analizăm, după caz, energia, grăsimile, acizii grași saturați, glucidele, zaharurile, proteinele și sarea.
Dacă vrem să comparăm două produse similare, valorile raportate la 100 g sau 100 ml sunt foarte utile.
Apoi trebuie să introducem în ecuație porția reală.
Un sos poate avea o cantitate relativ mare de sare raportată la 100 g, dar porția consumată poate fi mult mai mică.
Un snack poate avea valori prezentate pentru o porție de 25 sau 30 g, dar consumatorul poate mânca întregul ambalaj.
De aceea, pentru o alegere informată putem folosi trei niveluri:
LISTA INGREDIENTELOR
Din ce este făcut?
DECLARAȚIA NUTRIȚIONALĂ
Ce furnizează?
PORȚIA ȘI FRECVENȚA
Cât și cât de des consum?
Abia împreună aceste informații încep să descrie mai bine locul produsului în alimentația noastră.
6. CINCI LUCRURI PE CARE MERITĂ SĂ LE VERIFICĂM ÎNAINTE SĂ PUNEM PRODUSUL ÎN COȘ
În locul regulii „maximum cinci ingrediente”, putem folosi cinci întrebări mai utile.
1. Care sunt primele ingrediente?
Pentru că ele ne oferă indicii importante despre structura produsului.
2. Există un ingredient promovat intens pe partea din față?
Dacă da, verificăm și cât reprezintă din produs atunci când această informație este disponibilă.
O imagine mare cu fructe nu trebuie confundată cu un procent mare de fruct.
3. Există ingrediente relevante pentru nevoile mele personale?
Alergeni, ingrediente pe care trebuie să le evit din motive medicale sau alte componente importante pentru situația individuală.
4. Ce spune declarația nutrițională?
Mai ales atunci când comparăm două produse din aceeași categorie.
Nu analizăm un singur nutrient, ci profilul produsului în context.
5. Cât voi mânca și cât de des?
Poate cea mai ignorată întrebare.
Nutriția nu se întâmplă la 100 g.
Se întâmplă în farfurie, în ziua noastră și, mai ales, prin ceea ce repetăm.
ETICHETA NU TREBUIE SĂ NE SPERIE. TREBUIE SĂ NE INFORMEZE.
Poate că cea mai mare problemă a regulilor simplificate este că transformă cumpărăturile într-un examen permanent.
Zahărul devine inamicul.
Aditivii devin inamicul.
Ingredientele necunoscute devin inamicul.
Procesarea devine inamicul.
Și ajungem să ne temem de alimente în loc să învățăm să le înțelegem.
Educația alimentară nu ar trebui să producă anxietate.
Ar trebui să producă autonomie.
Un consumator informat nu trebuie să cunoască pe de rost fiecare aditiv și nici să aibă studii de biochimie pentru a merge la cumpărături.
Are nevoie de câteva repere corecte și de disponibilitatea de a pune întrebări.
Ce cumpăr?
Din ce este făcut?
Ce nutrienți furnizează?
Care este porția mea?
Cât de des îl consum?
Cum se integrează în restul alimentației mele?
Uneori cea mai bună alegere va avea un singur ingredient.
Un măr.
Un ou.
Linte.
Nuci.
Alteori un produs potrivit poate avea zece ingrediente.
Iar alteori un produs cu doar trei ingrediente va fi ceva pe care alegem să îl consumăm ocazional, pur și simplu pentru plăcere.
Nu trebuie să căutăm obsesiv cea mai scurtă etichetă.
Trebuie să căutăm informația relevantă.
Pentru că lungimea listei de ingrediente ne spune câte lucruri sunt scrise pe etichetă.
Nu ne spune, singură, cât de bună este alimentația noastră.
Dr. Alina Epure
Doctor în Științe Medicale – Nutriție
Președinte Fondator, Asociația Nutribalance Nature
Fondator al proiectului „Să creștem generații sănătoase”
Semnătura : Departamentul InfoCons Protecția Consumatorilor de Comunicare
