TE ASIGUR CĂ BURNOUTUL PROFESORILOR NU RĂMÂNE DOAR ÎN CANCELARIE – InfoCons Protecția Consumatorilor – Alina Epure
Profesorul intră în clasă cu materia pe care trebuie să o predea, dar și cu propria oboseală, propriul stres și propriile resurse emoționale. Când epuizarea devine cronică, problema nu mai este doar despre starea profesorului. Poate ajunge în relația cu elevii, în climatul clasei și în procesul de învățare. Nu pentru că profesorul nu este suficient de bun, ci pentru că și omul care are grijă de ceilalți are nevoie, la rândul lui, să fie susținut.
Sună clopoțelul.
Profesorul intră în clasă.
Zâmbește.
Deschide catalogul.
Începe lecția.
În fața lui sunt 25 sau 30 de copii, fiecare cu propria poveste.
Unul nu a dormit.
Altul este anxios.
Unul nu se poate concentra.
Altul provoacă permanent.
Cineva are nevoie de explicații suplimentare.
Cineva are nevoie, înainte de toate, să fie văzut.
Profesorul trebuie să predea.
Să observe.
Să explice.
Să regleze.
Să motiveze.
Să mențină disciplina.
Să evalueze.
Să comunice cu părinții.
Să completeze documente.
Să răspundă noilor cerințe.
Și, în timp ce are grijă de toate acestea, există o întrebare pe care o punem mult prea rar: Cum este profesorul?
Nu: „Și-a terminat programa?”
Nu: „A completat documentele?”
Ci: „Mai are resurse să fie cu adevărat prezent?”
Profesorul este în clasă. Dar mai are resurse să fie cu adevărat prezent?
Prezența fizică și disponibilitatea emoțională nu sunt același lucru.
Poți fi în fața clasei și să fii epuizat.
Poți preda corect și să simți că fiecare întrebare în plus îți consumă ultima rezervă de răbdare.
Poți iubi profesia și, în același timp, să nu mai ai resurse pentru ea.
Aceasta este una dintre marile neînțelegeri despre burnout.
Burnoutul nu înseamnă că profesorului nu îi mai pasă.
Organizația Mondială a Sănătății descrie burnoutul, în ICD-11, drept un fenomen ocupațional rezultat din stresul cronic la locul de muncă ce nu a fost gestionat cu succes, caracterizat prin epuizare, distanțare mentală sau cinism față de muncă și reducerea eficacității profesionale.
Nu este sinonim cu o zi grea.
Nu este orice perioadă de oboseală.
Și nu ar trebui folosit ca etichetă pentru orice profesor stresat.
Dar nici nu trebuie să așteptăm ca omul să spună: „Nu mai pot.”
Înainte de acel moment pot exista luni sau ani în care spune:
„Sunt doar obosit.”
„Mai rezist până la vacanță.”
„Toți suntem așa.”
„Asta este meseria.”
Te asigur că normalizarea epuizării nu o face mai puțin importantă.
De unde vine oboseala profesorului? Nu doar din orele petrecute la catedră
Când calculăm munca unui profesor doar prin numărul orelor de predare, vedem doar o parte din profesie.
Există pregătirea lecțiilor.
Corectarea lucrărilor.
Evaluarea.
Documentele.
Comunicarea cu părinții.
Ședințele.
Formarea profesională.
Gestionarea conflictelor.
Adaptarea pentru copii cu nevoi diferite.
Schimbările curriculare.
Responsabilitatea pentru rezultate.
Și munca emoțională greu de măsurat într-un tabel.
Datele TALIS 2024 ale OECD sunt foarte relevante inclusiv pentru România.
Printre cele mai frecvente surse de stres raportate de profesorii români din învățământul gimnazial se află responsabilitatea pentru rezultatele elevilor, menținerea disciplinei și volumul sarcinilor administrative.
Iar la nivelul sistemelor educaționale analizate de OECD, aproximativ jumătate dintre profesori indică volumul excesiv de muncă administrativă drept sursă de stres.
Este un detaliu esențial.
Pentru că ne arată că wellbeingul profesorului nu poate fi redus la: „Trebuie să învețe să gestioneze mai bine stresul.”
Uneori problema nu este că omul nu știe să respire suficient de profund.
Problema este că cerințele depășesc constant resursele, timpul și sprijinul disponibil.
Te asigur că starea profesorului devine parte din mediul de învățare al copilului
Copiii nu învață doar din manual.
Învață într-o relație.
Observă tonul.
Privirea.
Răbdarea.
Disponibilitatea.
Felul în care adultul răspunde unei greșeli.
Felul în care gestionează un conflict.
Felul în care reacționează când un elev spune pentru a treia oară: „Nu am înțeles.”
Profesorul nu trebuie să fie permanent calm, vesel și perfect reglat emoțional.
Ar fi o așteptare nerealistă, este un om.
Dar cercetarea ridică o întrebare importantă despre ce se întâmplă atunci când epuizarea devine persistentă.
Burnoutul profesorilor este adesea asociat cu rezultate academice mai slabe și cu o calitate mai redusă a motivației elevilor.
Această nuanță este foarte importantă.
Nu spunem: „Profesorul obosit produce elevi cu rezultate slabe.”
Ar fi nedrept și incorect, ci starea profesorului poate deveni una dintre componentele ecosistemului educațional al copilului.
Iar dacă vrem copii care să învețe într-un mediu sănătos, nu putem scoate sănătatea profesorului din ecuație.
Profesor obosit. Elev obosit. Ce se întâmplă când se întâlnesc în aceeași clasă?
Aici cred că se află una dintre marile provocări ale școlii contemporane.
Avem copii obosiți.
Copii care dorm insuficient.
Copii care vin la școală după ore petrecute în mediul digital.
Copii stresați de evaluări.
Copii cu dificultăți de concentrare.
Copii cu probleme emoționale.
Copii care au nevoie de mai multă susținere.
Iar în fața lor punem uneori un profesor care este și el obosit.
Care are propriile probleme, propria sa familie, facturile lunare ce trebuie achitate, somnul insuficient, grijile zilnice, agenda încărcată, așteptările nerealiste ale părinților, focusul redus al elevilor.
Și îi cerem să fie simultan: expert în disciplina lui, pedagog, motivator, mediator, manager de clasă, uneori psiholog, comunicator cu familia, administrator și model de echilibru emoțional.
În studiul nostru din cadrul proiectului „Să creștem generații sănătoase”, profesorii ne-au arătat foarte clar cât de vizibilă este pentru ei epuizarea copiilor: 97% dintre profesorii participanți au considerat elevii epuizați, iar discrepanțele dintre felul în care elevii, părinții și profesorii percep concentrarea, grijile și starea copiilor ne arată cât de complexă este realitatea din clasă.
Și atunci apare întrebarea: cine reglează pe cine atunci când toată lumea este obosită?
Nu putem construi wellbeing-ul elevului pe epuizarea profesorului.
„Faceți un workshop de mindfulness.” Te asigur că nu este suficient
Să presupunem că o școală observă că profesorii sunt epuizați.
Organizează un workshop.
Respirație.
Mindfulness.
Managementul stresului.
Poate yoga.
Toate acestea pot fi utile.
Problema apare când intervenția individuală devine substitut pentru schimbarea mediului.
Dacă după workshop profesorul se întoarce la: aceeași suprasolicitare, aceeași birocrație, aceeași lipsă de autonomie, aceleași conflicte, aceeași presiune, aceeași lipsă de suport, același profil al evevilor.
Nu îi putem spune: „Ți-am oferit instrumentele. Acum depinde de tine, dar trebuie să fii în formă.” Aceasta este o așteptare nerealistă.
Wellbeing-ul nu se construiește exclusiv prin reziliența individului. Se construiește și prin organizație.
OMS recomandă în politicile de sănătate mintală din educație crearea unor medii de învățare sigure și incluzive și asigurarea suportului psihosocial atât pentru elevi, cât și pentru personal.
Iar datele OECD arată că relațiile profesionale bune cu directorii, colegii, părinții și elevii tind să fie asociate cu un wellbeing și o satisfacție profesională mai bune.
Asta înseamnă că soluția nu este doar: „Cum îl facem pe profesor mai rezilient?”, ci „Cum facem școala mai sănătoasă pentru omul care lucrează în ea?”
Cum arată o școală care are grijă și de profesor?
Poate începe cu ceva foarte simplu.
Îl întreabă cum se simte, nu doar ce rezultate are clasa. Analizează sursele reale de stres. Reduce birocrația care poate fi redusă. Clarifică rolurile. Construiește mecanisme de sprijin între colegi. Oferă acces la suport psihologic atunci când este necesar. Investește în leadershipul directorilor. Gestionează mai bine conflictele. Construiește relația cu părinții. Protejează timpul profesorului. Nu normalizează mesajele profesionale la orice oră. Creează spații în care vulnerabilitatea profesională nu este interpretată drept incompetență.
Și, foarte important, nu așteaptă apariția burnoutului pentru a începe prevenția.
În proiectul „Să creștem generații sănătoase”, lucrăm cu elevii, dar și cu părinții și profesorii tocmai pentru că sănătatea copilului nu se construiește într-un singur cabinet și nici într-o singură lecție.
Se construiește într-un ecosistem.
De aceea vorbim cu profesorii despre trecerea de la burnout la wellbeing, despre starea profesorului și starea clasei, despre vocea care inspiră sau critică și despre propria lor capacitate de recuperare.
Dar mesajul nu poate fi: „Profesorule, repară-te ca să poți avea grijă de copii.”
Mesajul trebuie să fie: „Școala sănătoasă are grijă de oamenii care o construiesc.”
Pentru că profesorul nu lasă la ușa clasei ceea ce simte.
Așa cum nici copilul nu își lasă acasă anxietatea, lipsa somnului, conflictul din familie sau grijile.
Toți intrăm în relații cu starea noastră.
Iar educația este, înainte de toate, o relație între oameni.
Te asigur că burnoutul profesorilor nu rămâne doar în cancelarie.
Poate intra în clasă.
În voce.
În răbdare.
În relație.
În disponibilitatea de a mai explica o dată.
În capacitatea de a vedea copilul dincolo de comportamentul lui.
Nu pentru că profesorul nu este suficient de bun.
Ci pentru că și omul care educă, explică, reglează, susține și are grijă de ceilalți are nevoie, la rândul lui, de grijă.
Poate că atunci când discutăm despre viitorul educației nu ar trebui să întrebăm doar: „Cum vrem să fie elevii noștri?”
Ar trebui să avem curajul să întrebăm și: „Cum vrem să fie oamenii care îi însoțesc în fiecare zi?”
Pentru că nu putem construi o generație sănătoasă într-o școală în care adulții care o formează sunt lăsați să se epuizeze.
Dr. Alina Epure
Doctor în Științe Medicale – Nutriție
Președinte Fondator, Asociația Nutribalance Nature
Fondator al proiectului „Să creștem generații sănătoase”
