Președintele României a promulgat legea urșilor agresivi – Ce mănâncă, de fapt, ursul brun și de ce gunoiul tău îl poate ucide – Fii un Exemplu – Protecția Mediului
În contextul în care Președintele României a promulgat, în mai 2026, Legea privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 60/2025 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 407/2006 – actul normativ care actualizează regulile de intervenție rapidă în cazul urșilor agresivi –, subiectul coexistenței dintre om și urs este mai actual ca niciodată. Tocmai de aceea, mesajul campaniei „UN URS HRĂNIT E UN URS MORT!” rămâne esențial: prevenția și comportamentul responsabil sunt prima linie de apărare, atât pentru oameni, cât și pentru urși.
Tot ce ține de relația tensionată dintre om și urs se reduce, în cele din urmă, la un singur cuvânt: hrana. Ursul brun nu coboară în localități din curiozitate, nu dă târcoale pubelelor din plictiseală și nu se apropie de campinguri din dorința de companie. El face toate acestea pentru că a învățat că acolo găsește mâncare. A înțelege ce mănâncă ursul și, mai ales, cât de ușor își poate schimba obiceiurile alimentare atunci când îi oferim o alternativă comodă, este cheia întregii campanii „UN URS HRĂNIT E UN URS MORT!”.
Ca specie omnivoră, ursul brun are un regim alimentar extraordinar de flexibil. Această flexibilitate, care în sălbăticie reprezintă un avantaj evolutiv formidabil, devine o problemă gravă în momentul în care intră în contact cu lumea oamenilor. Un animal care, în mod natural, consumă fructe de pădure, ghindă, jir, ierburi, insecte și, ocazional, carne, se poate reorienta rapid către resturile alimentare pe care le lăsăm neglijent la vedere. Un sac de gunoi, o masă de picnic neadunată, resturile aruncate la marginea drumului – toate acestea reprezintă pentru urs o sursă de calorii mult mai ușor de obținut decât orice ar găsi în pădure.
Aici intervine mecanismul periculos pe care prea puțini îl conștientizează. Ursul este un animal inteligent, cu o memorie excelentă și cu un simț al mirosului de sute de ori mai performant decât al nostru. Odată ce a descoperit o sursă constantă de hrană asociată cu prezența umană, revine. Și revine din nou. Cu fiecare vizită reușită, teama lui naturală față de om scade, iar îndrăzneala crește. Un urs care la început fugea la cel mai mic zgomot ajunge, în câteva săptămâni, să aștepte mașinile pe marginea șoselei sau să spargă pubele în curțile oamenilor. Nu ursul s-a schimbat din instinct – noi l-am „educat” greșit, hrănindu-l.
Mesajul campaniei este dur tocmai pentru că realitatea este dură. Un urs hrănit de oameni devine, în limbaj administrativ, un „urs problematic”. Iar soluțiile pentru un astfel de animal sunt limitate și, de cele mai multe ori, ireversibile. Relocarea rareori funcționează, pentru că animalul se întoarce sau repetă comportamentul în noua zonă. În numeroase cazuri, finalul este eutanasierea sau împușcarea. Astfel, un gest pe care mulți îl consideră „bun” sau „milos” – a-i arunca ursului un măr sau o felie de pâine – se transformă, de fapt, într-o condamnare la moarte amânată. De aceea sloganul campaniei nu este o exagerare, ci o constatare: un urs hrănit este, cu adevărat, un urs mort.
Dimensiunea de protecție a consumatorului se împletește aici strâns cu cea de mediu. Gestionarea corectă a deșeurilor alimentare, depozitarea lor în recipiente închise, evitarea risipei alimentare și comportamentul responsabil în zonele turistice sunt, toate, decizii pe care le luăm zi de zi ca și consumatori. InfoCons atrage atenția, prin întreaga sa activitate, că modul în care cumpărăm, consumăm și aruncăm alimentele are consecințe care depășesc cu mult propria noastră gospodărie. În zonele de munte, aceste consecințe pot avea chip de urs – și pot costa vieți, atât de o parte, cât și de cealaltă.
Pagubele provocate în livezi, în stâne, în gospodării și în apropierea stupinelor sunt o altă fațetă a aceleiași probleme. Atunci când hrana ușoară din apropierea oamenilor devine abundentă, conflictul este inevitabil. Localnicii ajung să trăiască cu teama permanentă, pierderile economice se adună, iar presiunea pentru „soluții radicale” împotriva urșilor crește. Paradoxal, cel mai eficient mod de a proteja atât oamenii, cât și urșii, nu este o armă, ci disciplina: a nu lăsa niciodată hrană accesibilă, a nu hrăni intenționat animalele și a gestiona riguros resturile menajere.
Prin campania „UN URS HRĂNIT E UN URS MORT!”, platforma „Fii un Exemplu” a InfoCons dorește să mute discuția de la reacție la prevenție. Este mult mai simplu, mai ieftin și mai uman să împiedicăm un urs să devină dependent de resturile noastre decât să gestionăm consecințele după ce acest lucru s-a întâmplat. Iar totul începe cu o informație de bază: ce mănâncă, de fapt, ursul brun și de ce hrana obținută de la om îi distruge, treptat, instinctele care îl țin în viață.
Regimul alimentar al ursului variază puternic în funcție de anotimp, iar toamna reprezintă momentul critic. În această perioadă, animalul intră într-o fază numită hiperfagie: mănâncă aproape fără oprire, uneori peste 20 de ore pe zi, pentru a acumula rezervele de grăsime necesare traversării iernii. Nevoia disperată de calorii din această perioadă explică de ce toamna crește semnificativ numărul coborârilor în localități și al pagubelor în livezi, în stupine și în gospodării. Un urs flămând, aflat în căutarea celui mai bun raport între efort și calorii, va alege întotdeauna sursa cea mai ușoară. Iar dacă acea sursă ușoară suntem noi, prin resturile pe care le lăsăm în urmă, conflictul devine doar o chestiune de timp.
Doi termeni tehnici merită înțeleși de orice om care trăiește sau se recreează în apropierea muntelui, pentru că ei descriu exact mecanismul prin care un urs sălbatic se transformă într-unul periculos. Primul este „habituarea”: procesul prin care animalul se obișnuiește treptat cu prezența umană și își pierde teama firească. Al doilea este „condiționarea alimentară”: momentul în care ursul învață să asocieze direct oamenii, mașinile, pubelele sau campingurile cu hrana. Un urs habituat și condiționat alimentar nu mai este un animal sălbatic în adevăratul sens al cuvântului – este un animal dependent de noi, care și-a pierdut autonomia și care, tocmai de aceea, este condamnat. Niciunul dintre aceste două procese nu se declanșează de la sine; ambele sunt rezultatul direct al comportamentului uman.
Legătura cu problematica risipei alimentare și a gestionării deșeurilor este, aici, imposibil de ignorat. Fiecare an, cantități uriașe de alimente ajung la gunoi, iar o parte dintre ele, în zonele de munte, ajung să hrănească, indirect, fauna sălbatică. Problema nu este doar etică sau economică, ci devine una de siguranță publică. O comunitate care își gestionează prost deșeurile menajere, care nu dispune de pubele rezistente la urși și care tolerează depozitele neîngrădite de resturi alimentare creează, practic, condițiile ideale pentru atragerea urșilor. Din perspectiva protecției consumatorului și a mediului, pe care InfoCons o promovează constant, obiceiurile noastre de consum și felul în care ne raportăm la risipă au consecințe mult dincolo de propria bucătărie.
Vestea bună este că fiecare dintre noi poate întrerupe acest lanț prin gesturi simple și la îndemână. Depozitarea resturilor în recipiente închise și rezistente, strângerea atentă a mâncării după un picnic sau o campare, refuzul ferm de a hrăni animalele „de distracție” și presiunea civică pentru infrastructură de colectare adecvată în zonele turistice sunt măsuri care, aplicate consecvent, reduc dramatic numărul conflictelor. Nu este nevoie de eroism, ci de disciplină. Un urs care nu găsește niciodată hrană ușoară lângă oameni rămâne un urs sălbatic, sănătos și, cel mai important, în viață.
Experiența altor țări care convietuiesc cu urșii arată că soluțiile tehnice funcționează, atunci când sunt aplicate consecvent. Pubelele rezistente la urși, cu sisteme de închidere pe care animalul nu le poate forța, containerele comunitare îngrădite, gestionarea atentă a resturilor din jurul cabanelor și al stânelor, dar și gardurile electrice pentru protejarea stupinelor și a animalelor domestice s-au dovedit eficiente în reducerea conflictelor. Acolo unde astfel de măsuri sunt însoțite de scheme corecte de compensare a pagubelor pentru localnici, presiunea pentru „soluții radicale” împotriva urșilor scade semnificativ. Toate acestea costă, desigur, bani și efort, dar sunt infinit mai ieftine – economic, ecologic și uman – decât gestionarea unui urs devenit periculos sau a unei tragedii. Investiția în prevenție este, și în acest domeniu, cea mai inteligentă decizie pe termen lung. Iar punctul de plecare rămâne mereu același: să nu lăsăm niciodată hrana la îndemâna unui animal care, odată obișnuit cu ea, nu mai are drum de întoarcere.
Merită subliniat și un adevăr incomod: de cele mai multe ori, oamenii care hrănesc urșii nu o fac din răutate, ci din ignoranță sau dintr-o compasiune greșit înțeleasă. Gestul de a arunca un sandviș sau un fruct unui urs pare, pe moment, inofensiv și chiar generos. În realitate, el este primul pas către transformarea unui animal sălbatic liber într-un animal dependent și condamnat. Tocmai de aceea, informarea corectă nu este un lux, ci o necesitate: numai înțelegând ce se întâmplă cu adevărat în spatele acestui gest aparent banal putem renunța definitiv la el.
Secțiunea de mai jos, preluată din ghidul oficial al campaniei, explică regimul alimentar natural al ursului brun și motivul pentru care acesta intră, tot mai des, în conflict direct cu activitatea omului. Citiți-o gândindu-vă nu doar la animal, ci și la propriile obiceiuri de consum și la urmele pe care le lăsați în natură.
Ce mănâncă ursul brun?
Ursul este un animal cu hrănire omnivoră, mare amator de jir sau ghindă, pentru care poate face deplasări destul de lungi. Mănâncă ciuperci, pere, mere pădurețe, fară a mai vorbi de pagubele pe acesta care le face în livezile cu arbori fructiferi, spre marea spaimă/disperare a localnicilor. Urșii bruni europeni se hrănesc preponderent cu plante, și leșuri, fructe, nuci, miere și insecte, toamna în funcție de oferta sezonieră a habitatului frecventat.
Datorită gradului ridicat de asimilare și a valorii nutritive ridicate, ursul preferă carnea pe care o obține prin prădare, atât de la speciile sălbatice (mistreț, cerb comun ș.a.) cât și de la animalele domestice (oi, vaci, stupi de albine) intrând, astfel, în conflict direct cu activitatea omului.
Pentru mai multe informații consultați ghidul realizat în cadrul Campaniei ”UN URS HRĂNIT E UN URS MORT!”, disponibil AICI.
Semnătura: Departamentul InfoCons – Protecția Mediului
