Înot de anduranță : Transa și starea de flow – Apa înseamnă viață ! InfoCons te informează
Despre orele în care corpul își găsește mișcarea, iar mintea nu mai numără fiecare kilometru.
Mihai Badea
Sunt oameni care mă întreabă cum este posibil să înoți ore întregi fără să te saturi de apă, de aceeași mișcare, de propriile gânduri. Întrebarea e firească. Din afară, pare că trebuie să ai o voință ieșită din comun, să strângi din dinți de la primul până la ultimul kilometru. Numai că eu am descoperit și altceva. Există momente în care nu mai simt că mă lupt cu fiecare metru. Continui să înot, sunt obosit, dar parcă timpul nu mă mai apasă la fel.
În continuarea cărții mele am numit această experiență „transa”. Unii îi spun flow. Nu vreau să pară ceva misterios și nici nu pretind că pot explica științific tot ce se întâmplă. Vorbesc despre ceea ce am simțit eu după multe ore petrecute în ape deschise: corpul își găsește mișcarea, respirația curge, iar mintea încetează să mai controleze fiecare gest.
La începutul unei curse nu există nimic din toate acestea. Sunt atent la barcă, la traseu, la cei din echipă, la felul în care îmi intră mâna în apă. Îmi verific ritmul, mă gândesc la alimentare, la orele care urmează. Când știi că ai în față o distanță uriașă, tentația este să o porți pe toată în minte încă de la început. Și asta poate deveni mai greu decât înotul propriu-zis.
Pe Dunăre am înțeles cât de important este să nu trăiesc fiecare minut cu ochii ațintiți asupra finalului. Cei 115 kilometri nu puteau fi duși doar cu entuziasmul de la start. Trebuia să găsesc un mod de a rămâne în apă fără să mă consum întrebându-mă neîncetat cât mai am. Încet, atenția mea s-a mutat de la distanța totală la lucrurile mici, pe care le puteam face atunci: o inspirație, o expirație, un braț, încă unul.
Nu știu când se produce schimbarea. N-am un kilometru la care să spun că începe și nici o formulă prin care să o chem. Dacă intru în apă hotărât să ajung neapărat în acea stare, probabil că tocmai graba de a o obține mă împiedică. Ea vine după ce corpul se adaptează, după ce respirația se așază și după ce încetez să negociez în minte fiecare oră.
Îmi place să spun că, în asemenea momente, brațele își știu treaba. Nu înseamnă că înot fără să fiu conștient de ce fac. Înseamnă că nu mai trebuie să le dau instrucțiuni la fiecare mișcare. Așa cum nu te gândești la fiecare pas când mergi pe un drum cunoscut, ajungi să nu mai analizezi fiecare intrare a mâinii în apă. Mișcarea capătă o continuitate care îți lasă mintea mai liberă.
Și atunci timpul se schimbă. Nu la ceas, firește. Ceasul își vede de treaba lui, barca înaintează, echipa urmărește traseul și orele trec la fel pentru toți. Dar eu nu le mai simt ca pe o povară. Uneori ridic privirea spre barcă sau mă uit la ceas și descopăr că a trecut mult mai mult decât credeam. O oră. Poate două. Între timp am respirat, am înotat și am rămas în același ritm.
Câteodată apar amintiri. Alteori îmi vin idei pe care nu le-aș fi găsit stând la birou. Și sunt momente când nu apare nimic deosebit. Nu mă gândesc la o problemă, nu caut o soluție, nu retrăiesc vreo întâmplare. Este doar apa care trece pe lângă mine și mișcarea care continuă. Pentru un om obișnuit să aibă mereu ceva de făcut, liniștea aceasta poate părea stranie. Pentru mine a devenit unul dintre lucrurile pentru care mă întorc în apă.
Aș greși însă dacă aș spune că în transă dispare oboseala. Nu dispare. Corpul muncește în continuare. Mușchii au nevoie de energie, organismul are nevoie de lichide, iar frigul, căldura sau valurile nu încetează să existe fiindcă eu mă simt bine. Diferența este că nu mai pun oboseala în centrul fiecărui gând. O simt, dar nu îi dau voie să ocupe tot spațiul.
Am trăit suficient în ape deschise ca să știu și reversul. O stare plăcută nu este o dovadă că totul este în regulă. Poți fi absorbit de mișcare și, între timp, vremea să se schimbe. Tocmai de aceea echipa are un rol atât de important. Oamenii din barcă văd lucruri pe care eu, din apă, nu le pot vedea la fel de bine. Ei urmăresc siguranța, alimentarea și ceea ce se întâmplă în jur. Dacă îmi cer să mă opresc din cauza unui pericol, trebuie să-i ascult. Nicio stare de flow nu merită să pună vieți în pericol.
La Lake Powell am primit o lecție dură despre această limită. Acolo natura ne-a schimbat planurile, iar furtunile au impus decizii care nu țineau de cât de bine mă simțeam eu în apă. Poți să fii pregătit, să ai ritm, să simți că mai poți, dar asta nu îți dă dreptul să ignori realitatea. Mișcarea poate deveni automată; responsabilitatea nu trebuie să devină niciodată automată.
Uneori, când povestesc despre aceste stări, oamenii își imaginează un înotător desprins de lume, singur într-un spațiu fără zgomot. Adevărul este mai puțin romantic și mult mai frumos. Nu sunt singur. Sunt oameni care mă însoțesc, care își pierd nopțile pentru mine, care verifică traseul și mă ajută să continui. Faptul că eu pot găsi uneori liniștea în apă are legătură și cu munca lor. Încrederea nu vine din iluzia că pot controla totul, ci din faptul că nu trebuie să fac totul singur.
Am mai învățat ceva: transa nu poate fi scopul unei curse. Dacă alerg după ea, transform un dar într-o obligație. Sunt zile când înot și nu apare. Sunt ore în care mă plictisesc, mă dor brațele sau sunt prea atent la condiții ca să mă pot lăsa purtat de ritm. Și e în regulă. Înotul de anduranță nu este făcut numai din momente extraordinare. Cea mai mare parte a lui înseamnă răbdare, repetiție și muncă obișnuită.
Poate că tocmai aici se află lecția. Trăim cu impresia că trebuie să împingem mereu mai tare, să ne forțăm să simțim ceva special, să obținem imediat un rezultat. Apa mi-a arătat că unele lucruri apar abia când încetezi să le grăbești. Mai întâi înveți să respiri. Apoi să-ți păstrezi ritmul. După aceea începi să accepți liniștea. Și, uneori, fără să o cauți, vine și starea aceea în care timpul parcă se dilată.
Când ies din apă, orele redevin ore, kilometrii redevin kilometri, iar oboseala se face simțită cât se poate de concret. Dar îmi rămâne amintirea unui lucru greu de măsurat: pentru o vreme, nu am avut nevoie să mă cert cu mine ca să merg mai departe. Am fost acolo, prezent, făcând ceea ce aveam de făcut. Nu am învins timpul. Am încetat doar, pentru câteva clipe, să mă lupt cu el.
Iar dacă mă întrebi ce este, pentru mine, transa, aș răspunde simplu: nu o fugă din realitate, ci un fel de a fi în ea fără atâta zgomot. Cu respirația mea, cu apa, cu oamenii care mă însoțesc și cu respectul pe care îl datorez naturii. Atunci când toate acestea se așază, înotul nu mai este numai distanța dintre două maluri. Devine un timp în care învăț să fiu mai răbdător cu mine. Și poate că asta este lecția pe care o duc cel mai des înapoi, pe uscat.

















