Înot de anduranță : Liniștea din timpul curselor lungi – Apa înseamnă viață ! InfoCons te informează
După respirație și ritm, am descoperit cel mai neașteptat dar al înotului de anduranță.
Mihai Badea
Există un moment în înotul de anduranță despre care vorbesc mai rar decât despre kilometri. Poate pentru că e mai greu de explicat. Nu apare la start, când ai energie și toată lumea te privește. Nu vine nici atunci când te întreabă cineva cât mai ai de înotat. Apare după multe ore, când respirația s-a așezat, brațele și-au găsit ritmul, iar în minte începe să se facă liniște.
La începutul unei curse lungi, în capul meu este destul de multă gălăgie. Mă gândesc la traseu, la barcă, la următoarea alimentare, la ceas, la felul în care mă simt. Mă întreb dacă am plecat prea tare sau prea încet. Mă uit după repere și încerc să anticipez ce urmează. Toate sunt firești. Unele gânduri sunt chiar necesare. Dar, adunate, pot deveni obositoare înainte ca trupul să fie cu adevărat obosit.
Mult timp am crezut că trebuie să controlez fiecare lucru. Să fiu atent la fiecare braț, să calculez permanent distanța rămasă, să nu pierd nimic din vedere. Numai că, într-o cursă care durează o zi sau mai multe, nu poți trăi toate orele cu mintea încordată. Ai nevoie de atenție, dar ai nevoie și de un fel de pace. Altfel, te consumi încercând să duci în același timp și apa, și propriile gânduri.
Dunărea mi-a arătat prima dată, atât de clar, că există o altă cale. În cei 115 kilometri înotați acolo, nu puteam să mă raportez în fiecare minut la distanța totală. Ar fi fost copleșitor. Era mai folositor să mă întorc la lucrurile simple: inspirația, expirația în apă, mișcarea brațelor. Să las câteva minute să treacă fără să le transform într-un examen. Și apoi încă câteva.
Nu știu să spun exact după câte ore se schimbă ceva. Nici în manuscrisul meu nu am încercat să fixez un minut sau un kilometru. Pentru mine, liniștea nu are un buton pe care îl apeși. Vine încet, aproape pe nesimțite. La un moment dat observi că nu te mai întrebi obsesiv cât mai ai. Că nu mai comentezi în gând fiecare senzație. Continui să înoți, dar nu mai porți o discuție nesfârșită cu tine însuți.
Braț. Respirație. Braț. Respirație. Mișcarea pe care la început o urmăreai cu atenție devine familiară. Nu înseamnă că apa este mereu liniștită sau că efortul a dispărut. Înseamnă doar că nu te mai lupți cu fiecare clipă. Îți găsești locul în ceea ce faci. Iar timpul, care la început părea să se târască, începe să curgă altfel.
Îmi amintesc că în cursele lungi lumina, barca și sunetele din jur pot rămâne acolo fără să-mi ocupe toată mintea. Văd ceea ce trebuie să văd. Aud oamenii din echipă. Dar între aceste momente există un spațiu în care nu trebuie să rezolv nimic. Nu mă gândesc la trecut și nici nu alerg înainte, spre final. Sunt pur și simplu în apă. E un lucru atât de simplu încât, spus de pe uscat, poate părea lipsit de importanță.
Pentru mine, însă, a devenit unul dintre cele mai mari daruri ale înotului. În viața obișnuită, liniștea aceasta se găsește greu. Telefonul sună, cineva are nevoie de un răspuns, apar probleme și planuri noi. Chiar și când stai pe loc, mintea poate continua să alerge. În apă, după ore de mișcare repetată, descopăr uneori că nu trebuie să urmăresc fiecare gând care îmi trece prin cap. Îl pot lăsa să treacă.
Nu vreau să idealizez experiența. Au fost și momente în care am simțit durere, disconfort sau neliniște. Au fost nopți în care condițiile s-au schimbat și a trebuit să ies din această stare pentru a asculta echipa și a lua decizii. Liniștea interioară nu înseamnă să te rupi de realitate. Cu atât mai puțin să ignori un pericol. Într-o apă deschisă, siguranța rămâne mai importantă decât orice senzație frumoasă pe care ai vrea s-o păstrezi.
Tocmai de aceea am ajuns să prețuiesc oamenii din jurul meu. Când înot multe ore, ei mă ajută să păstrez legătura cu ceea ce se întâmplă în afara ritmului meu: traseul, vremea, alimentarea, semnele de oboseală. Eu nu pot și nici nu trebuie să fac singur toate aceste lucruri. Liniștea mea nu este meritul unui om izolat în apă. Este posibilă și pentru că există o echipă care își asumă responsabilități.
Mă gândesc uneori cât de ciudat sună să spui că găsești liniște tocmai într-un efort atât de lung. Din afară, un om care înoată ore întregi pare prins într-o luptă. Și, într-un fel, chiar este. Dar nu fiecare metru este o bătălie. Sunt porțiuni în care nu trebuie să învingi nimic. Trebuie doar să continui, cu atenție, fără grabă, fără să transformi fiecare braț într-o demonstrație de voință.
Am învățat să deosebesc această liniște de încăpățânare. Încăpățânarea îți spune că trebuie să mergi mai departe orice s-ar întâmpla. Liniștea îți dă uneori răgazul să observi că trebuie să schimbi ceva. Să încetinești. Să te alimentezi. Să ceri ajutor. Să te oprești dacă situația o cere. Nu te face invulnerabil, dar te poate ajuta să nu răspunzi cu panică la fiecare dificultate.
Și mai este ceva. Când nu mai numeri obsesiv minutele, ai șansa să te întâlnești cu tine într-un fel diferit. Fără rolurile pe care le ai pe uscat, fără graba de a demonstra că ești bun la ceva. Nu mai contează ce funcție ai avut, câți oameni te cunosc sau ce ai reușit înainte. Apa nu te întreabă toate acestea. Te primește exact așa cum ești în clipa aceea: un om care respiră, obosește, se adaptează și încearcă să meargă mai departe.
Nu pretind că am găsit o rețetă pe care o poate urma oricine. Vorbesc despre ceea ce am trăit eu, în Dunăre, în lacuri și în nopțile lungi de înot. Pentru altcineva, liniștea poate apărea într-o plimbare, într-o grădină sau într-o conversație cu un om drag. Important este să existe un loc în care să nu fii obligat să alergi permanent după următorul lucru.
În continuarea cărții mele am așezat „Liniștea” după „Respirația” și „Ritmul”. Nu întâmplător. Mai întâi înveți să respiri fără grabă. Apoi înveți să-ți păstrezi mișcarea. Abia după aceea poți descoperi ce se întâmplă când mintea încetează să mai facă atât de mult zgomot. Nu e o medalie și nu apare în niciun clasament. Dar eu am dus-o cu mine de pe apă în viața de fiecare zi.
Dacă m-ar întreba cineva ce am câștigat din toate orele petrecute înotând, aș putea să vorbesc despre distanțe, despre curse, despre oameni și locuri. Toate contează. Dar aș adăuga și lucrul acesta, pe care nu îl poți măsura cu un ceas: am descoperit că nu trebuie să mă lupt în permanență cu mine. Uneori este suficient să respir, să-mi găsesc ritmul și să las liniștea să vină. Iar apoi să am grijă de ea.


















