Înot de anduranță : Lake Powell și provocarea de 130 km – Apa înseamnă viață ! InfoCons te informează
130 de kilometri, furtuni neașteptate și oamenii care au rămas lângă mine.
Mihai Badea
Am ajuns la Lake Powell după luni în care aproape fiecare zi avusese legătură cu această provocare. Mă antrenasem, vorbisem cu oameni care știau mai multe decât mine, încercasem să prevăd ce putea merge prost. Totuși, când am văzut întinderea aceea de apă printre stâncile deșertului american, am înțeles cât de puțin înseamnă un plan în fața unui loc pe care abia începi să-l cunoști.
Îmi propusesem să înot 130 de kilometri, de la Bullfrog, în Utah, spre Wahweap Marina, în Arizona. Aveam alături o echipă mare, prieteni veniți din România și oameni care ne așteptaseră în America. Fiecare își asumase un rol. Dar în seara dinaintea startului, în camera de hotel, toată organizarea aceea nu reușea să-mi alunge neliniștea. Mă întrebam dacă voi rezista, dacă voi putea să mă adaptez și dacă îi voi pune în pericol pe cei care veniseră pentru mine.
Medeea era acolo. N-a fost nevoie de explicații lungi. Mă cunoaște și știe că, atunci când îmi propun ceva greu, entuziasmul nu exclude teama. Prezența ei mi-a dat liniștea de care aveam nevoie. Am înțeles din nou că încrederea nu înseamnă să fii sigur că totul va ieși perfect. Înseamnă să poți privi înainte fără să te minți.
Startul era programat la 8:30, dar am intrat în apă abia pe la 10:30. Verificările, echipamentele și ultimele pregătiri au durat mai mult decât anticipasem. Apa avea în jur de 29–30 de grade. La început, căldura părea un avantaj. Am găsit destul de repede ritmul de înot, iar Frank avea grijă de hidratare. Cătălin, apoi Sebi, m-au ghidat din caiac. După agitația de pe mal, în apă lucrurile deveniseră, pentru câteva ore, surprinzător de simple: braț, respirație, încă un braț.
A venit însă noaptea. Lacul pe care îl privisem ziua, înconjurat de stânci spectaculoase, devenise o întindere neagră. Nu mai aveam aceleași repere. Vântul începuse să se simtă, iar caiacul care mă însoțea era tot mai greu de manevrat. În jurul orei unu sau două, Doru a fost înlocuit de Lukas. Îl cunoșteam pe Lukas de când era copil. Acum era lângă mine, în întuneric, asumându-și o responsabilitate reală.
Lumina de pe caiacul lui era reperul meu. Dar mai important decât lumina era calmul pe care mi-l transmitea. Într-o cursă atât de lungă, încrederea se construiește din lucruri mici: un om care rămâne aproape, o direcție păstrată corect, un gest făcut la timp. În noaptea aceea am simțit cât de mult poate conta cineva care nu încearcă să fie erou, ci își face treaba cu grijă.
A doua zi, lacul părea aproape nemișcat. În jurul orei 17 ajunsesem, potrivit relatării mele din carte, la aproximativ 80 de kilometri și 36 de ore de la start. Eram obosit, dar încă înaintam. Sebi a urmărit informațiile meteo și ne-a avertizat că se apropie o furtună. Cerul era senin. Tocmai de aceea avertismentul părea greu de crezut. Am decis totuși să ne oprim preventiv.
Îmi amintesc acea oprire pentru că mi-a pus în față o alegere importantă. După atâta efort, nu îți vine ușor să accepți că trebuie să ieși din apă când, la prima vedere, totul pare în regulă. Dar siguranța nu se hotărăște după cât de mult îți dorești să termini. Am mers spre un loc de adăpost, iar echipa a găsit o grotă în care speram să fim feriți de vânt.
În scurt timp, liniștea s-a rupt. Vântul s-a întărit, valurile au crescut și grota, care păruse un refugiu bun, a devenit periculoasă. Bărcile fuseseră legate între ele, iar apa, lovindu-se de pereții stâncoși, le mișca violent. Caiacul s-a umplut cu apă. Am pierdut scaune, padele și alte lucruri. În acele minute nu mă mai gândeam la cei 130 de kilometri. Mă gândeam să ieșim cu toții în siguranță.
Toni și Octavian au manevrat bărcile ca să ne scoată din grotă. Îmi amintesc tensiunea, zgomotul și sentimentul că o singură decizie greșită putea avea urmări serioase. Când am ajuns într-un loc mai sigur, primul meu gând a fost că aventura se încheiase. Fără caiac și fără echipamentele necesare, nu vedeam cum am putea continua. Eram frustrat, dar mai ales eram zguduit de ceea ce tocmai se întâmplase.
Toni m-a ajutat să văd lucrurile în ordinea corectă: noi eram bine. Restul trebuia evaluat și, dacă se putea, reparat. O parte din echipă s-a întors să caute obiectele pierdute. Au recuperat scaunele caiacului, padele și alte echipamente. Mi s-a părut atunci că primesc o a doua șansă. Dar n-am uitat niciodată că șansa aceea exista numai pentru că oamenii rămăseseră lucizi și lucraseră împreună.
Am reluat înotul. Ultimii aproximativ 50 de kilometri au fost, paradoxal, cei pe care îi port cel mai aproape de suflet. Nu pentru că ar fi fost ușori. Dimpotrivă. Vântul și valurile ne-au mai obligat să ne oprim și să ne reorganizăm. Caiacul s-a răsturnat din nou. Au fost momente în care am urcat în barcă pentru adăpost. Era limpede că această cursă nu se desfășura după planul desenat acasă.
Sebi, Lukas, Sorin și Frank au fost lângă mine în partea aceea dificilă. Am văzut oameni obosiți care continuau să caute soluții. Am văzut cât poate schimba o glumă spusă la momentul potrivit și cât de multă putere îți dă sentimentul că nimeni nu se gândește doar la el. Nu vreau să transform pericolul într-o poveste romantică. Furtunile au fost reale, iar deciziile de siguranță au contat. Tocmai de aceea prezența echipei a fost atât de importantă.
Cu numai câțiva kilometri înainte de sosire, vremea s-a înrăutățit din nou. În carte am povestit avertismentele venite dinspre marina de la destinație. Eram atât de aproape, dar apropierea de final nu făcea lacul mai puțin periculos. Am continuat și am ajuns la capătul traseului. Știu că, privind din afară, rămâne cifra: 130 de kilometri. Pentru mine, în clipa aceea, ea era doar o parte din adevăr.
Am ieșit din apă cu bucurie, cu oboseală și cu o recunoștință pe care nu o pot reduce la câteva nume. Toni, Franck, Sebi, Lukas, Sorin, Octavian și toți ceilalți își dăruiseră timpul, priceperea și grija. Oamenii de pe mal ne așteptaseră. Familia mea trăise fiecare oră în felul ei. Nu eram omul care cucerise un lac. Eram un om ajuns la mal cu ajutorul altor oameni.
Lake Powell mi-a lăsat și o neliniște. Furtunile ne obligaseră să întrerupem înotul și să împărțim cursa în etape. Reușisem să parcurg distanța, dar experiența nu se potrivea cu imaginea pe care mi-o făcusem înainte de plecare. Mi-a luat timp să accept că o poveste adevărată nu trebuie să semene cu planul inițial ca să aibă valoare.
Dunărea mă învățase să mă las purtat de curgerea ei. Lake Powell m-a învățat să accept că uneori natura îți spune să te oprești, să te adăpostești și să regândești totul. Nu trebuie să aparții unui loc ca să-l respecți. Iar respectul nu se dovedește prin încăpățânare, ci prin felul în care ai grijă de viața ta și de oamenii care au venit alături de tine.
Dacă ar fi să aleg ce a rămas cel mai puternic din acei 130 de kilometri, n-aș alege o fotografie cu linia de sosire. Aș alege imaginea luminii de pe caiacul lui Lukas, oamenii care au recuperat echipamentul după furtună și liniștea cu care echipa a găsit, de fiecare dată, o cale. Apa m-a pus la încercare. Oamenii mi-au arătat cum putem trece împreună prin ea.


















