Înot de anduranță : Copilul care se temea de apă – Apa înseamnă viață ! InfoCons te informează
Uneori, curajul începe cu un pas pe care nu vrei să-l faci.
Mihai Badea
Dacă cineva mi-ar fi spus, când eram copil, că voi ajunge să înot 115 kilometri pe Dunăre, 130 de kilometri pe Lake Powell și că voi trăi o provocare de 72 de ore la Călărași, aș fi crezut că glumește. Nu pentru că distanțele mi se păreau imposibile. Nici măcar nu mă gândeam la ele. Motivul era mult mai simplu: mie îmi era frică de apă.
Nu o frică pe care o ascundeam sau pe care o puteam controla cu un pic de voință. Era una adevărată. Îmi amintesc o vacanță la mare, când unchiul meu a încercat să mă arunce în apă. Eu țipam și mă zbăteam, hotărât să nu ajung acolo. Pentru cei din jur poate părea o scenă amuzantă, cu un copil încăpățânat. Pentru mine nu era deloc amuzant.
Mai târziu, bunicul din partea mamei a încercat să mă convingă să intru într-un lac. N-a avut mai mult succes. Mă împotriveam cu aceeași energie. Nu mă interesa că ceilalți copii se simțeau bine în apă. Eu voiam să rămân pe mal.
În familie începea să se contureze ideea că poate n-am să învăț niciodată să înot. Mamaie Mărioara, în schimb, avea felul ei de a privi lucrurile. Nu și-a pierdut încrederea în mine. Îmi spunea să am grijă să nu trec prin viață fără să-mi urmez calea. Nu știam atunci ce cale voi urma, dar îmi amintesc că blândețea ei conta.
Tata își dorea să fac sport. M-a dus la handbal, la tenis și, în cele din urmă, la înot. Cred că, pentru el, sportul însemna mai mult decât mișcare. Însemna disciplină, prieteni, un fel de a învăța să trăiești printre oameni. Așa am ajuns într-o zi în fața bazinului, deși eu nu cerusem asta.
Îmi amintesc că apa mi se părea rece și străină. I-am spus tatălui meu că nu-mi place. El nu mi-a promis că o să-mi placă imediat. Mi-a spus, în esență, să-i dau o șansă. Să încerc înainte de a hotărî că un lucru nu este pentru mine. Este unul dintre acele sfaturi pe care le înțelegi cu adevărat abia după mulți ani.
Nu s-a produs nicio minune la primul antrenament. Nu am intrat în bazin și nu am simțit că acolo îmi este locul. Nu m-am îndrăgostit de apă. O perioadă, înotul a rămas pentru mine o obligație, ceva ce făceam fiindcă trebuia. Mi se pare important să spun asta, pentru că poveștile sunt uneori înfrumusețate după ce știm cum s-au terminat. În realitate, începuturile mele au fost greoaie.
Primul meu antrenor a fost Aurel Ionescu, „Nea Rică”. Avea metode uneori dure, dar m-a învățat să înot și să mă apropii treptat de un mediu pe care îl respinsesem. Nu mi-a șters frica dintr-odată. M-a ajutat să fac ceea ce, până atunci, refuzasem: să rămân în apă, să încerc din nou și să descopăr că pot.
De la înot am ajuns la polo pe apă. Acolo lucrurile s-au schimbat. Mi-au plăcut dinamismul, competiția, echipa. Am descoperit oameni alături de care am crescut și prietenii care au rezistat timpului. Una dintre ele este cea cu Mircea Cazacu.
La începutul fiecărui sezon aveam de trecut niște probe de înot. Să fim înțeleși: faptul că jucam polo nu însemna că îmi plăcea să înot distanțe lungi. Mircea știa foarte bine asta. Mă aștepta la capătul culoarului și, uneori, mă trăgea pur și simplu după el ca să termin normele. Și astăzi râdem când ne amintim. Dacă i-ar fi spus cineva atunci că voi deveni înotător de anduranță, cred că ar fi râs primul.
În anii aceia am învățat însă ceva ce nu apare în niciun rezultat sportiv. Vestiarul era o lume în sine. Acolo trebuia să-ți câștigi locul, să înțelegi ce înseamnă respectul, să știi să pierzi și să fii alături de colegi. Antrenamentele te solicitau fizic; oamenii din jurul tău te formau în alte feluri. Multe dintre lucrurile care m-au ajutat mai târziu în viață au început acolo.
Anii au trecut. Am ales un alt drum profesional, am avut familie, responsabilități, alte obiective. Apa nu a dispărut din viața mea, dar nici nu mi-aș fi imaginat că va ajunge să ocupe un loc atât de important. Când m-am întors cu adevărat spre sport și apoi spre înotul în ape deschise, am descoperit o relație cu totul diferită cu ea.
Într-un lac nu ai pereții bazinului. Nu ai culoarul care să-ți arate exact unde trebuie să mergi. Uneori nu vezi prea departe, alteori vremea se schimbă, iar distanța rămasă îți pune răbdarea la încercare. Acolo am înțeles că nu trebuie să te simți stăpân pe apă. Trebuie s-o respecți și să înveți să lucrezi cu ea.
De aceea, când cineva mă întreabă cum am ajuns să înot asemenea distanțe, nu mă gândesc prima dată la kilometri. Mă gândesc la copilul de pe plajă care se zbătea ca să nu fie băgat în apă. La bunicul care încerca să-l convingă. La mamaie Mărioara, care avea încredere în el. La tata, care i-a cerut doar să încerce. La Nea Rică. La Mircea, care îl trăgea spre capătul bazinului.
Nu am făcut drumul acesta singur. Și nici nu l-am făcut dintr-odată. A fost nevoie de ani, de oameni, de încercări și de schimbări pe care nu le-aș fi putut anticipa. Poate tocmai de aceea nu cred în transformările miraculoase. Cred în pașii mici care, priviți de la distanță, ajung să însemne foarte mult.
Fiecare dintre noi are ceva de care se teme. Poate nu este apa. Poate este un nou început, o decizie grea, riscul de a eșua sau teama de a nu fi suficient de bun. Nu cred că frica trebuie să dispară înainte să facem primul pas. În cazul meu, cu siguranță nu a dispărut. Am început să învăț tocmai în timp ce îmi era teamă.
Privind în urmă, îmi dau seama că povestea mea de anduranță nu a început pe Dunăre și nici pe Lake Powell. A început mult mai devreme, în ziua în care am acceptat să intru în bazin, deși nu-mi doream deloc asta.
Uneori, primul pas nu seamănă cu un act de curaj. Seamănă doar cu o încercare stângace. Dar poate schimba tot ce urmează.
Mulțumesc, apă!
