Înot de anduranță: 49 de kilometri la 49 de ani – Apa înseamnă viață ! InfoCons te informează
49 de kilometri în Bazinul Olimpia, un lift pentru cei care aveau nevoie de el și o întâlnire cu propriile limite.
Mihai Badea
După Dunăre, aveam toate motivele să cred că învățasem câte ceva despre înotul de anduranță. Parcursesem 115 kilometri pe un fluviu care mă obligase să-mi cunosc limitele, să-mi ascult corpul și să am încredere în oamenii de lângă mine. Îmi rămăseseră multe amintiri și câteva întrebări la care încă încercam să răspund. Una dintre ele era simplă: ce fac, de aici înainte, cu tot ce am primit?
Urma să împlinesc 49 de ani. Mi-a venit ideea să înot 49 de kilometri. Cifra avea o semnificație personală, dar nu voiam ca povestea să se termine la aniversarea mea. Îmi doream ca efortul să fie folositor cuiva. Așa a apărut obiectivul de a strânge fonduri pentru un lift hidraulic destinat persoanelor cu dizabilități, la Bazinul Olimpia.
Pentru mine, ideea aceasta a schimbat de la început felul în care priveam cursa. Nu mai era doar o întrebare despre cât pot eu să înot. Era o întrebare despre ce pot face pentru ca alți oameni să aibă acces mai ușor la un loc în care sportul ar trebui să fie pentru toți. Un lift poate părea un lucru tehnic, aproape banal, pentru cine nu are nevoie de el. Pentru cine întâlnește zilnic o barieră, poate însemna libertatea de a intra în apă.
Alegerea Bazinului Olimpia mi s-a părut firească. Era un loc apropiat de munca mea și de multe dintre lucrurile în care credeam. Bazinul are 25 de metri. Pentru 49 de kilometri, asta înseamnă 1.960 de lungimi. Le puteam număra. Puteam vedea capătul bazinului după fiecare întoarcere. Și tocmai de aceea am făcut o greșeală de judecată: după Dunăre, am crezut că înotul acesta va fi mai simplu.
Apa mi-a arătat destul de repede că nu există provocări ușoare doar pentru că ai trecut prin unele mai mari. În fluviu, peisajul și curgerea se schimbau. În bazin, aveam aceiași pereți, aceleași întoarceri, aceeași linie de pe fundul apei. Repetiția cere o răbdare aparte. Nu te poți sprijini pe noutatea drumului. Trebuie să găsești în tine un motiv să continui fiecare lungime.
Lângă mine era Octavian Ilina. Octavian folosește un scaun rulant și este un om pentru care sportul înseamnă enorm. Este triatlonist, un om care își trăiește pasiunea cu seriozitate. Am împărțit bazinul în acea zi, iar prezența lui a dat încă de la început o greutate specială scopului nostru. Nu vorbeam despre accesibilitate în abstract. Aveam alături un om care știa, din propria viață, cât de importante sunt posibilitățile pe care ceilalți le consideră firești.
Pe la kilometrul 16, am ajuns într-un punct pe care nu îl anticipasem. Mă simțeam epuizat. În carte am povestit și despre fluctuațiile glicemiei, despre senzația că organismul nu mai răspundea cum aveam nevoie. După Dunăre, mi-era greu să accept că tocmai într-un bazin familiar puteam ajunge atât de repede să mă întreb dacă voi putea termina.
Mi-am dat seama atunci cât de ușor ne păcălește comparația. Ne spunem că, dacă am făcut cândva un lucru foarte greu, tot ce pare mai mic ar trebui să fie la îndemână. Dar corpul nu funcționează după orgoliul nostru. Nici apa. Fiecare efort are propriile condiții, propriile riscuri și propriul adevăr. Experiența nu te scutește de respectul datorat următoarei provocări.
În acel moment a venit echipa ProTV pentru un interviu. Am ieșit din apă și am vorbit despre ceea ce încercam să facem. Octavian a spus atunci ceva ce mi-a rămas în minte: „Ceea ce face Mihai aici este adevărata putere – puterea de a dărui.”
Cuvintele lui m-au făcut să mă uit din nou la sensul acelei zile. Eu eram preocupat de oboseală, de ritm și de cât mai aveam de înotat. Octavian mi-a readus în față motivul pentru care pornisem. Nu trebuia să demonstrez că sunt invincibil. Trebuia să fac tot ce ținea de mine, cu luciditate și cu sprijinul celor din jur, pentru ca gestul nostru să ajungă la oamenii cărora le era destinat.
Nu spun asta ca și cum o cauză bună ar anula limitele fizice. Siguranța rămâne mai importantă decât orice promisiune. Dar în acea clipă am simțit că îmi recapăt direcția. Era o diferență între a continua din orgoliu și a găsi resurse pentru a continua cu un scop clar. Aveam nevoie și de ajutor, nu doar de voință.
Ajutorul a venit prin Marius Grigore. Marius a fost lângă mine când ritmul nu mai era cel pe care mi-l doream. M-a sprijinit să-mi regăsesc echilibrul, cu calmul și atenția pe care le prețuiesc atât de mult la oamenii din echipa mea. Nu a fost o revenire spectaculoasă, dintr-odată. Au mai trecut kilometri grei. După aproximativ încă doisprezece kilometri, am simțit că organismul începe să răspundă din nou.
Sunt momente în care un om nu te ajută printr-un discurs memorabil, ci prin faptul că rămâne prezent. Că vede ce ți se întâmplă, că nu te lasă să te pierzi în gândurile tale și că îți oferă exact sprijinul de care ai nevoie. Pentru mine, Marius a fost acel om. Iar Octavian, prin câteva cuvinte, mi-a amintit de ce merita tot efortul.
Am continuat până la capătul celor 49 de kilometri. Dar, privind în urmă, nu simt că povestea este despre faptul că am reușit să termin. Ar fi prea puțin. Aș rata tocmai lucrul care m-a schimbat. Am intrat în bazin cu încrederea omului care traversase Dunărea și am ieșit de acolo cu o lecție de modestie.
Am înțeles că nu există kilometri mici atunci când ești cel care trebuie să-i înoate. Nu există un efort pe care să-l poți trata superficial doar pentru că, altădată, ai făcut mai mult. Și nu există reușită individuală în spatele căreia să nu găsești, dacă privești cu atenție, mâinile și inimile altor oameni.
Cei 49 de kilometri au fost felul meu de a marca o vârstă. Dar darul adevărat nu a fost unul pe care mi l-am făcut mie. A fost șansa de a contribui la un lucru concret, care putea schimba experiența altor oameni la bazin. Și, în același timp, am primit o învățătură pe care nu o așteptam: dăruirea nu te face mai important decât ceilalți. Te obligă să fii mai atent la ei.
Dacă Dunărea m-a învățat să mă las purtat de un fluviu fără să cred că îl pot stăpâni, Olimpia m-a învățat să nu mă las stăpânit de propriile succese. Un bazin de 25 de metri a fost suficient ca să-mi arate că mai am multe de învățat.
Astăzi, când mă gândesc la „49 la 49”, nu văd mai întâi numărul. Îi văd pe Octavian și pe Marius. Văd un lift care trebuia să deschidă un drum către apă. Și îmi amintesc că adevărata măsură a unui efort nu este doar cât ai parcurs, ci și pentru cine ai ales să mergi mai departe.

















