Înot de anduranță : Bicaz și oamenii care îți țin direcția – Apa înseamnă viață ! InfoCons te informează
25 de kilometri, un vis de 35 de ani și începutul unei prietenii
Mihai Badea
Când povestesc despre lacurile pe care le-am traversat, oamenii mă întreabă adesea câți kilometri am înotat, cât a durat sau cât de greu a fost. Sunt întrebări firești. Și eu, la început, priveam provocările prin prisma distanțelor. Dar dacă mă întrebați astăzi ce îmi amintesc cel mai bine de la Bicaz, nu voi începe cu cei 25 de kilometri. Voi începe cu un om: Dan Pârjolea.
Sunt întâlniri care par obișnuite în momentul în care se întâmplă. Nu știi că, peste ani, te vei întoarce la ele cu recunoștință. Nu știi că omul pe care îl ai în față va ajunge să fie prezent în unele dintre cele mai grele și mai frumoase experiențe ale tale. La Bicaz, așa a început prietenia mea cu Dan.
Veneam după Beliș și Vidraru. Învățasem deja că înotul în ape deschise nu seamănă cu înotul în bazin. Nu ai un perete de care să te împingi, nu ai o linie pe fundul apei care să-ți arate drumul și nici siguranța că totul va decurge exact cum ai plănuit. Ai în schimb o întindere de apă pe care trebuie să o respecți, un traseu și oamenii cu care ai ales să îl parcurgi.
La Bicaz, distanța era de 25 de kilometri. O cifră care, scrisă pe hârtie, pare simplă. În apă, fiecare kilometru se construiește din sute și mii de mișcări, din răbdare, din atenție și din capacitatea de a nu te grăbi inutil. Înveți că nu poți negocia cu distanța. Trebuie să o parcurgi.
Dar Bicazul avea să-mi ofere o lecție diferită. Nu una despre rezistența mușchilor, ci despre încrederea dintre oameni.
Îmi amintesc întâlnirea cu Dan. Mi-a spus că acest înot era un vis pe care îl purta cu el de 35 de ani. M-au impresionat cuvintele lui. Pentru mine, traversarea era încă o provocare pe un drum pe care abia începusem să-l descopăr. Pentru el, însemna împlinirea unei dorințe păstrate vreme de decenii.
M-am gândit atunci cât de diferit poate fi sensul aceleiași experiențe pentru doi oameni. Privim aceeași apă, ne pregătim pentru aceeași distanță, dar fiecare intră în lac cu propria poveste. Unul vrea să vadă dacă poate. Altul așteaptă de 35 de ani să își împlinească un vis. Și niciuna dintre motivații nu este mai puțin importantă.
Poate că de aceea ne-am apropiat atât de firesc. Am simțit în Dan un om sincer, pentru care ceea ce urma să facem avea o valoare reală. Nu era vorba despre o fotografie la final sau despre un rezultat pe care să-l trecem într-o listă. Era ceva personal. Și tocmai asta mi-a inspirat încredere.
În sport vorbim mult despre pregătirea fizică. Calculăm distanțe, ritmuri, ore de antrenament, alimentație și recuperare. Toate sunt necesare. Dar există un lucru pe care nu îl poți trece într-un tabel: liniștea pe care ți-o dă omul de lângă tine.
Într-o cursă lungă, nu ești puternic în fiecare minut. Sunt momente în care îți merge bine și momente în care ai nevoie să te aduni. Când ai lângă tine un om în care ai încredere, lucrurile se schimbă. Nu dispare efortul. Nu devine apa mai scurtă. Dar știi că nu trebuie să duci singur fiecare grijă.
La Bicaz am înțeles mai bine acest lucru. Cei 25 de kilometri au rămas în povestea mea, dar întâlnirea cu Dan a cântărit mai mult decât cifra. De acolo s-a născut o prietenie care nu s-a încheiat odată cu ieșirea din apă.
Mai târziu, Dan avea să-mi fie alături în alte provocări, inclusiv pe Dunăre. M-a însoțit din caiac, într-un rol care poate părea secundar pentru cine privește doar fotografia înotătorului. În realitate, într-o astfel de experiență, omul din caiac este parte din ceea ce reușești. El este acolo când tu ai capul în apă, când nu vezi tot ce se întâmplă în jur și când trebuie să ai încredere că cineva urmărește direcția și siguranța.
Am spus de multe ori că performanțele mele nu sunt doar ale mele. Și nu o spun din politețe. Știu foarte bine câți oameni se află în spatele unei traversări. Cei care te pregătesc, cei care te însoțesc, cei care se îngrijorează pentru tine și cei care te așteaptă la final. Uneori, noi, cei care înotăm, primim toată atenția. Dar povestea adevărată este mai largă.
Prietenia cu Dan mi-a confirmat ceva ce sportul mă învățase încă din copilărie, la polo: poți să ai un obiectiv personal și totuși să depinzi, în cel mai bun sens al cuvântului, de o echipă. Nu este o slăbiciune să ai nevoie de oameni. Este o dovadă că înțelegi corect ceea ce faci.
Mă gândesc uneori la visul acela de 35 de ani. Câte lucruri amânăm în viață? Câte dorințe lăsăm pentru «cândva», convinși că vom găsi mai târziu timpul potrivit? Și câte dintre ele ar merita măcar o încercare? Povestea lui Dan mi-a amintit că un vis nu își pierde neapărat valoarea odată cu trecerea anilor. Uneori devine și mai important tocmai pentru că a rămas cu tine atât de mult.
Nu vreau să idealizez înotul de anduranță. Este greu. Cere timp, disciplină, pregătire și multă responsabilitate. Și nu fiecare cursă îți oferă o revelație. Uneori termini pur și simplu obosit și bucuros că ai ajuns la mal. Dar sunt experiențe care lasă ceva în urma lor. Bicazul a fost una dintre acestea.
Dacă ar fi să aleg ce am câștigat acolo, nu aș spune că am mai adăugat 25 de kilometri la experiența mea. Aș spune că am câștigat un prieten. Un om pe care aveam să mă pot baza și cu care am împărțit, mai târziu, momente pe care nu le voi uita.
Poate că aceasta este lecția pe care o port cu mine de la Bicaz: într-o călătorie lungă contează să știi încotro mergi, dar contează la fel de mult cine îți este alături. Iar uneori omul care te ajută să-ți păstrezi direcția devine mai important decât destinația.
Cei 25 de kilometri s-au încheiat la mal. Prietenia a mers mai departe.
Mulțumesc, apă!
