Înot de anduranță : Când înotul a devenit o misiune – Apa înseamnă viață ! InfoCons te informează
Uneori, adevărata schimbare nu este cât de departe ajungi, ci pentru cine alegi să mergi mai departe.
Mihai Badea
După Dunăre, mă așteptam să mă bucur pur și simplu de ceea ce reușisem. Înotasem 115 kilometri, trecusem prin ore pe care nu le voi uita și descoperisem lucruri despre mine pe care nici nu știam că le caut. Ar fi fost firesc să mă opresc o vreme, să mă uit în urmă și să spun că am ajuns unde mi-am propus.
Numai că nu a fost așa. În locul unui punct final, simțeam că apăruse o întrebare. Ce urmează? Și, mai ales, ce sens au toate aceste experiențe dacă rămân doar ale mele?
Am avut nevoie de timp să înțeleg ce se schimba. Nu mă gândeam în fiecare dimineață la următorul record. Nici nu căutam cu orice preț o provocare mai spectaculoasă. Mă întorceam cu gândul la oamenii care mă ajutaseră, la tot ce învățasem despre răbdare și la felul în care apa reușise să-mi schimbe perspectiva asupra vieții. Simțeam că drumul nu se terminase, dar nu-i vedeam încă direcția.
Trecerea mea în rezervă, după anii petrecuți în Serviciul Român de Informații, fusese o schimbare mare. Multă vreme, viața mea avusese o structură clară, cu responsabilități și obiective bine definite. După aceea, a trebuit să învăț să-mi construiesc singur un alt fel de rost. Sportul a fost, la început, o cale de a mă regăsi. Înotul a devenit treptat ceva mai mult: un loc în care puteam să fiu sincer cu mine și să văd ce sunt dispus să fac pentru lucrurile în care cred.
Provocarea de 49 de kilometri, organizată pentru achiziționarea unui lift hidraulic destinat persoanelor cu dizabilități, mi-a întărit acest sentiment. Acolo am înțeles că o distanță poate fi un mijloc, nu un scop. Că numărul de kilometri atrage atenția, dar ceea ce rămâne cu adevărat este binele pe care reușești să-l faci. Am ieșit din bazin cu o lecție despre modestie și cu dorința de a nu pierde niciodată din vedere omul pentru care pornești la drum.
Apoi am revenit la triatlon. Mi-era dor de atmosfera competițiilor, de bucuria unei echipe și de acel sentiment că fiecare contribuie cu partea lui la un rezultat comun. Am scris pe Facebook că mi-ar plăcea să particip într-o ștafetă. Nu știam atunci cât de important avea să fie răspunsul primit.
Sebi Ghioca și Marian Presuceanu m-au contactat. Făceau parte din echipa de triatlon a Fundației Copiii în Dificultate și aveau nevoie de un înotător. Eu căutam o echipă; ei căutau un coleg. Dintr-o întâlnire care părea, la început, strict sportivă, avea să se nască o legătură mult mai profundă.
Am avut ocazia să cunosc copiii sprijiniți de fundație. Nu vreau să transform întâlnirea cu ei într-o poveste despre cât de impresionat am fost eu. Important este ce am înțeles atunci: în spatele oricărei cauze sunt oameni reali, cu nevoi, cu speranțe și cu dreptul de a fi văzuți. Nu sunt un afiș, o cifră într-un raport sau un motiv bun pentru o fotografie. Sunt oameni cărora le datorăm respect.
Mi-am promis că eforturile mele caritabile vor avea de acum înainte o legătură cu acești copii. Poate că promisiunea a venit și dintr-o învățătură mai veche, pe care o purtam de la tata: binele se face din suflet, fără să aștepți ceva în schimb. Când eram mai tânăr, înțelegeam vorbele acestea într-un fel. După Dunăre, după Olimpia și după întâlnirea cu copiii, am început să le simt altfel greutatea.
Prietenia cu Sebi a crescut firesc. În sport, ajungi să cunoști un om nu numai din discuții, ci și din felul în care își respectă angajamentele, din cum se poartă când lucrurile nu ies bine și din grija pe care o are față de ceilalți. Am găsit în el un prieten de încredere, nu doar un partener de competiție. Pentru mine, asta a contat mai mult decât orice clasament.
Am continuat să participăm la competiții, inclusiv la Oradea, Mamaia și Transfier. Echipa s-a schimbat și s-a completat în timp. Ni s-au alăturat Daniel Mirea și Ionuț Presuceanu, iar Sorin Bobeică a preluat partea de ciclism atunci când Sebi nu putea. Fiecare venea cu priceperea lui, cu timpul lui și cu disponibilitatea de a construi ceva împreună.
Într-o ștafetă, lucrurile sunt foarte clare: nu poți face totul singur și nici nu are rost să încerci. Partea ta este importantă, dar nu e mai importantă decât a celorlalți. Dacă îți faci treaba bine, îi ajuți și pe ei. Dacă îi respecți, întărești întreaga echipă. M-am gândit adesea că lecția aceasta ar trebui să ne însoțească și dincolo de sport.
Începusem să văd un fir care lega experiențe aparent diferite. Tatăl meu îmi vorbise despre generozitate. Apa mă învățase disciplina și răbdarea. Prietenii îmi arătaseră cât de departe poate ajunge un om atunci când nu este singur. Iar copiii pe care îi cunoscusem prin fundație îmi aminteau că există întotdeauna un motiv mai important decât dorința de a demonstra ceva.
Nu vreau să spun că am descoperit dintr-odată o misiune și că, din ziua aceea, toate îndoielile au dispărut. Viața nu funcționează atât de simplu. Am continuat să mă întreb ce vreau să fac, cât de mult pot duce și ce riscuri merită asumate. Au fost momente de neliniște, de căutare și de nehotărâre. Dar, printre ele, începea să se contureze o direcție.
Îmi doream să mai înot. Îmi doream să descopăr ape noi și să mă cunosc mai bine. Însă, de fiecare dată când mă gândeam la o viitoare provocare, apărea și întrebarea: pe cine poate ajuta? Ce poate rămâne după ce eu ies din apă și oamenii pleacă acasă?
Am învățat să nu confund o cauză cu o justificare pentru orice risc. O inițiativă bună cere și responsabilitate: pregătire, oameni competenți, atenție la siguranță și capacitatea de a spune nu atunci când este nevoie. Dacă vrei să faci bine, trebuie să ai grijă și de cei care te însoțesc. Nu le poți cere să plătească prețul ambiției tale.
Poate că acesta a fost cel mai important lucru pe care l-am înțeles în perioada aceea. Nu mai aveam nevoie ca fiecare cursă să fie despre mine. Nu mai voiam ca rezultatul să fie singurul lucru de povestit. Mă interesa ce oameni întâlnesc, ce relații construim și ce schimbare concretă putem lăsa în urmă.
Privind acum înapoi, nu pot indica o zi exactă în care înotul a devenit o misiune. N-a existat un moment solemn și nici o declarație. Au fost multe întâmplări mici, așezate una peste alta: un prieten care a rămas lângă mine, un copil pe care l-am cunoscut, o promisiune făcută în gând, un bazin în care am învățat să fiu mai modest.
Și a mai fost ceva: bucuria de a continua. Nu aceea de a aduna rezultate, ci bucuria de a ști că ceea ce iubești poate avea un folos dincolo de tine. Că pasiunea poate deveni un mod de a te apropia de oameni, nu de a te așeza deasupra lor.
Așa am început să înțeleg drumul meu. Apa rămânea locul în care mă descopeream. Dar sensul a ceea ce făceam îl găseam tot mai mult pe uscat, în ochii oamenilor și în lucrurile pe care le puteam construi împreună. Nu știam încă unde mă va duce această direcție. Știam doar că nu mai vreau să înot numai pentru mine.
