Violența domestică în România : epidemia ascunsă din spatele ușilor – InfoCons – Școala fără frică
O societate care încă tratează violența ca pe o problemă privată
Violența domestică este una dintre cele mai grave probleme sociale ale României.
Ea nu se manifestă doar prin lovituri, agresiuni fizice sau amenințări. În spatele multor uși există o formă de violență mai greu de observat: controlul, umilirea, intimidarea, izolarea și distrugerea progresivă a autonomiei unei persoane.
În multe cazuri, victimele sunt femeile agresate de parteneri și copiii care asistă la violență, părinții vulnerabili, persoanele în vârstă sau membrii familiei dependenți economic și emoțional de agresor.
Violența domestică nu este doar o „problemă de familie” care trebuie ascunsă pentru a păstra aparențele, ea este și o problemă de siguranță, sănătate publică și drepturi fundamentale. În spatele statisticilor se află oameni care își modifică viața pentru a evita o izbucnire, își aleg cu atenție cuvintele, renunță la prieteni, își ascund telefonul sau își planifică plecarea în funcție de reacțiile agresorului. Copiii pot deveni martori, mediatori sau ținte ale aceleiași violențe.
Cât de mare este fenomenul?
În anul 2025, Poliția Română a intervenit la 138.385 de semnalări în contextul violenței domestice. Au fost înregistrate 49.660 de fapte penale în acest domeniu, cu 16,3% mai puține decât în 2024. Această scădere trebuie privită cu atenție. Ea poate reprezenta o evoluție favorabilă, dar nu demonstrează că violența domestică a dispărut sau că victimele sunt suficient protejate.
Statisticile oficiale nu surprind toate situațiile. Unele victime nu raportează agresiunile din teamă, rușine, dependență financiară sau convingerea că nimeni nu le va ajuta. Potrivit profilului României publicat de Institutul European pentru Egalitatea de Gen indică o prevalență ridicată a violenței de gen și a violenței între parteneri.
De ce rămân victimele în relații violente?
Întrebarea „De ce nu pleacă?” mută adesea responsabilitatea asupra victimei.
De asemenea, întrebarea „de ce nu pleacă?” presupune că plecarea nu este simplă și atât de sigură. Victimele pot depinde financiar de agresor, pot avea copii, se pot teme de represalii sau de pierderea locuinței. Uneori, separarea este o perioadă de risc crescut.
De aceea, un plan de siguranță și sprijin specializat sunt mai importante decât un îndemn simplist. Realitatea este mult mai complicată. O persoană poate rămâne din cauza dependenței economice, fricii de represalii, amenințărilor la adresa copiilor, izolării, lipsei unei locuințe alternative sau speranței că agresorul se va schimba.
Plecarea nu este întotdeauna momentul în care pericolul dispare. În anumite situații, separarea poate fi o perioadă de risc crescut, mai ales când agresorul încearcă să recâștige controlul. De aceea, intervenția trebuie să fie planificată, sigură și susținută de instituții.
Violența domestică nu începe întotdeauna cu o lovitură
Violența nu se reduce la lovire, poate include amenințări, umilire, izolare, control economic, urmărire și constrângere sexuală. Un tipar de control coercitiv limitează autonomia victimei prin acțiuni repetate. O ceartă izolată și un sistem de dominare nu sunt același lucru, analiza trebuie să țină cont de repetitivitate, dezechilibrul de putere și impactul asupra siguranței. Uneori începe cu o întrebare aparent banală: „Cu cine ai vorbit?”. Apoi apare verificarea telefonului, interdicția de a vedea anumite persoane, criticile, gelozia permanentă, controlul banilor și amenințările. Treptat, victima ajunge să își adapteze comportamentul pentru a evita reacțiile agresorului.
Acesta este mecanismul prin care violența psihologică poate deveni o formă de captivitate. Controlul coercitiv nu este o simplă ceartă, ci o strategie repetată de dominare.
Legătura cu delincvența juvenilă
Copilul care crește într-un mediu violent poate învăța că agresiunea reprezintă o metodă legitimă de rezolvare a conflictelor. Expunerea la violență domestică, abuzul și disfuncționalitatea familială sunt factori de vulnerabilitate identificați în literatura de specialitate și în documentele de prevenire a recidivei.
Aceasta nu înseamnă că orice copil care asistă la violență va deveni agresor, înseamnă că trauma, lipsa protecției și modelele comportamentale negative pot crește riscurile. Sprijinul, relațiile protectoare și intervenția timpurie pot schimba evoluția.
Ce trebuie schimbat?
România are nevoie de o abordare care să depășească intervenția poliției după producerea agresiunii. Sunt necesare adăposturi suficiente și accesibile, consiliere psihologică și juridică, evaluarea reală a riscului, aplicarea și verificarea ordinelor de protecție, programe pentru agresori și protejarea copiilor care asistă la violență.
Violența domestică nu este o ceartă între doi oameni, este o problemă de siguranță, sănătate publică și drepturile omului. O societate nu poate pretinde că protejează familia dacă tolerează agresiunea în interiorul ei.
Familia trebuie să fie locul în care oamenii se simt în siguranță, nu locul în care învață să se teamă.
Copiii martori
Copilul care asistă la violență nu este un spectator neutru. Poate trăi frică, vinovăție, hipervigilență, tulburări de somn sau dificultăți de concentrare.
Reacțiile diferă și nu determină automat viitoarea conduită. Relațiile protectoare, intervenția timpurie și un mediu sigur pot reduce efectele. Protecția copilului trebuie să includă evaluare, sprijin psihologic și coordonare între școală și serviciile competente
Studiu compozit și soluții
O femeie este izolată de partener, acesta îi controlează banii și îi verifică telefonul.
După o agresiune, ea cere ajutor, dar nu are unde să locuiască și revine acasă.
Scenariul ilustrează un deficit de protecție integrată, nu o „lipsă de voință”. Sunt necesare evaluarea riscului, adăpost, consiliere juridică, sprijin pentru copii și urmărirea ordinelor de protecție. România ar trebui să publice indicatori privind accesul la adăpost, timpii de intervenție, încălcarea ordinelor și repetarea violenței.
Semnătura : Colonel (r) Cătălin-Gabriel Butoi-Puţ
