Înot de anduranță : Beliș, începutul unui drum neașteptat – Apa înseamnă viață ! InfoCons te informează
Paisprezece kilometri și prima lecție despre respectul pentru apă.
Mihai Badea
În septembrie 2019 am intrat în Lacul Beliș pentru o distanță care, la vremea aceea, însemna foarte mult pentru mine: 14 kilometri. Astăzi, când privesc în urmă, știu că nu numărul kilometrilor a făcut acea zi importantă. Belișul a fost începutul unui drum pe care nici eu nu îl vedeam încă în întregime.
Până atunci trecusem prin sportul de performanță, prin ani de polo, prin triatlon și printr-o perioadă în care încercasem să descopăr ce poate corpul meu la o altă vârstă. Participasem la Titans, la Mamaia și la Half Ironman Oradea. Învățasem să îmbin înotul cu bicicleta și alergarea, dar începusem să înțeleg și că genunchii mei aveau ceva de spus în această poveste.
Operațiile și problemele acumulate în timp nu dispăreau doar pentru că eu aveam chef să concurez. Alergarea devenise partea cea mai dificilă. Puteam să mă încăpățânez, să ignor semnalele și să mă prefac că nimic nu se schimbă. Sau puteam să accept realitatea și să caut un alt drum.
Am ales apa.
Poate pare o alegere firească pentru cineva care înotase de mic. Dar eu știam foarte bine că înotul într-un bazin și înotul în ape deschise sunt două experiențe diferite. În bazin ai un culoar, un perete la care te întorci, repere precise. Pe lac nu există acea ordine pe care o poți controla până la ultimul metru.
Pe lac, orizontul nu se apropie întotdeauna atât de repede pe cât ai vrea. Trebuie să accepți că distanța nu se rezolvă dintr-o singură mișcare. O parcurgi braț după braț, fără să te grăbești să ajungi la o concluzie.
La Beliș am fost alături de Bogdan. Îi datorez mult din felul în care am început să privesc înotul de anduranță. Nu doar pentru că era lângă mine la prima mea încercare serioasă pe o distanță atât de mare, ci pentru că înțelegea ceva ce eu abia începeam să descopăr: apa nu trebuie provocată ca să dovedești cât ești de puternic.
Trebuie respectată.
În manuscrisul cărții mele am povestit despre Bogdan ca despre un om care m-a ajutat să-mi controlez temerile și să accept necunoscutul. Nu cred că poți învăța asta numai din sfaturi. Uneori ai nevoie să vezi cum se raportează altcineva la o situație, să-i observi răbdarea și să înțelegi că siguranța nu vine dintr-o încredere oarbă în propriile forțe.
Vine din pregătire, atenție și respect.
La prima vedere, 14 kilometri sunt doar o cifră. O scrii într-un program de antrenament sau într-un tabel cu rezultate și pare simplu. Dar o distanță mare în apă nu se trăiește ca un număr. Se trăiește în timp. În ritmul respirației. În felul în care îți dozezi energia. În întrebările care îți apar în minte atunci când știi că mai ai mult până la final.
Nu vreau să transform acea experiență într-o poveste eroică. Nu am plecat la Beliș ca să schimb lumea și nici nu știam că, peste câțiva ani, voi ajunge să înot pe Dunăre sau în Lake Powell. Eram un om care își căuta un nou obiectiv și care voia să vadă dacă poate merge mai departe decât o făcuse până atunci.
Tocmai de aceea Belișul a contat atât de mult. A fost prima dată când am înțeles, în mod concret, că anduranța nu este o prelungire a ambiției. Este o altă relație cu efortul. Dacă pornești doar cu dorința de a demonstra ceva, riști să uiți să asculți ce se întâmplă în jurul tău și în tine.
Eu aveam nevoie să învăț să ascult.
Să ascult apa, fără să pretind că o pot controla. Să-mi ascult corpul, fără să confund încăpățânarea cu determinarea. Și să-i ascult pe oamenii cu mai multă experiență, chiar dacă aveam deja mulți ani de sport în spate.
Aceasta a fost una dintre surprizele acelui început: faptul că trebuia să fiu din nou începător.
Nu este întotdeauna confortabil să accepți asta. După o anumită vârstă, după o carieră și după experiențe care te-au format, te poți obișnui cu ideea că știi deja destule. Dar fiecare domeniu nou îți arată cât de multe mai ai de învățat. Iar apa face lucrul acesta fără menajamente.
În viață, ne place să vorbim despre depășirea limitelor. Eu am ajuns să cred că primul pas este să le cunoști. Să nu le negi. Să înțelegi de unde pornești și ce trebuie să construiești ca să ajungi mai departe.
De aceea nu privesc problemele mele de la genunchi doar ca pe un obstacol. Sigur că mi-aș fi dorit să pot alerga fără durere. Dar, dacă nu aș fi fost obligat să-mi regândesc drumul, poate că nu aș fi descoperit niciodată această formă de înot. Nu spun că orice dificultate este un dar. Spun doar că uneori poți găsi o direcție nouă în momentul în care accepți că cea veche nu ți se mai potrivește.
Bogdan a avut un rol important în această schimbare. Când pornești într-o experiență necunoscută, contează enorm cine îți este alături. Un om cu care poți împărți nu doar efortul, ci și nesiguranța începutului. Un om care nu te împinge să demonstrezi, ci te ajută să înțelegi.
Pe măsură ce au venit alte lacuri, alte distanțe și alți oameni, am revenit de multe ori cu gândul la Beliș. Nu pentru că ar fi fost cea mai lungă sau cea mai grea dintre experiențele mele. Ci pentru că acolo am făcut trecerea de la ideea de a încerca înotul de anduranță la faptul de a-l trăi cu adevărat.
Există începuturi care nu par spectaculoase în momentul în care le trăiești. Abia mai târziu, când privești în urmă, înțelegi că acolo s-a schimbat ceva. Că o decizie aparent simplă ți-a deschis un drum pe care nu aveai cum să-l vezi de la început.
Pentru mine, septembrie 2019 și cei 14 kilometri de pe Lacul Beliș înseamnă exact asta.
Nu o victorie asupra apei. Nu dovada că pot orice. Ci întâlnirea cu o pasiune pe care aveam să o cunosc treptat și cu o lecție pe care încă o port cu mine: nu poți merge departe dacă nu înveți mai întâi să respecți drumul.
Belișul nu mi-a promis nimic. Mi-a arătat doar că există un pas următor. Iar eu am ales să-l fac.
Mulțumesc, apă!
