Înot de anduranță : În fața apei nu poți ascunde nimic – Apa înseamnă viață ! InfoCons te informează
Diminețile de la Buftea și oamenii care m-au învățat să ascult apa.
Mihai Badea
Multă vreme am crezut că înotul este despre a ajunge de pe un mal pe celălalt. Alegi un punct în depărtare, îți găsești ritmul și înaintezi. Pare simplu când îl povestești așa. Numai că, în ape deschise, lucrurile nu se întâmplă niciodată exact cum le-ai desenat în minte.
În bazin ai culoare, pereți, un capăt la care ajungi după fiecare lungime. Poți să numeri, să verifici ceasul, să te oprești. În lac nu mai ai toate reperele acestea. Ridici capul și vezi apă. Uneori vezi malul, alteori pare că nu se apropie deloc. Și, oricât ai fi de pregătit, trebuie să accepți că nu tu stabilești toate condițiile.
Când am început să mă apropii serios de înotul de anduranță, tocmai asta aveam să descopăr: apa nu poate fi tratată ca un adversar pe care îl învingi. Dacă intri cu gândul acesta, cred că ai pornit greșit. Trebuie mai întâi să înveți să o respecți.
Pentru mine, o parte importantă din această învățare s-a petrecut la Buftea.
Îmi amintesc diminețile în care ne întâlneam lângă lac. Veneam fiecare din lumea lui, cu grijile lui, cu lucrurile lăsate neterminate acasă sau la serviciu. Uneori eram încă somnoroși. Alteori aveam chef de vorbă. Dar, odată ajunși lângă apă, toate aceste diferențe păreau să conteze mai puțin.
Aerul putea fi rece, iar apa și mai rece. Nu era de fiecare dată o plăcere să intri. De fapt, tocmai primele clipe îți cereau o hotărâre: rămâi pe mal, unde e confortabil, sau faci pasul pentru care ai venit?
Intram împreună. La început fiecare își căuta ritmul. Apoi începeam să înotăm, braț după braț, și găseam treptat o liniște pe care nu o poți obține la comandă. Nu aveam nevoie să vorbim. Înotul îți ocupă corpul și, într-un fel ciudat, îți eliberează mintea.
În mijlocul lacului ne mai opream. Pluteam, ne trăgeam sufletul și începeam să discutăm. Acolo am descoperit ceva ce m-a surprins: oamenii ajung uneori să fie mai sinceri când nu se află într-o încăpere, față în față, ci într-un lac, la câteva sute de metri de mal.
Nu erau întâlniri organizate ca să ne spunem problemele. Nimeni nu venea cu o ordine de zi. Vorbeam despre ce ne preocupa, despre lucruri pe care poate le-am fi trecut cu vederea în graba unei zile obișnuite. Câteodată despre frici. Alteori despre planuri, familie sau nevoia de a schimba ceva.
Cred că apa avea partea ei de merit. Când ești acolo, nu prea mai ai cu ce să impresionezi. Nu contează funcția, meseria, lucrurile pe care le ai sau imaginea pe care încerci să o păstrezi. Ești un om într-un lac. Respiri, înoți, obosești și ai nevoie de ceilalți la fel cum și ei pot avea nevoie de tine.
Pentru mine, asta a fost una dintre cele mai frumoase lecții ale dimineților de la Buftea: în apă, oamenii se întâlnesc altfel.
Înotul este adesea numit un sport individual. Și este, dacă te uiți la mișcarea fiecăruia. Nimeni nu poate trage brațele în locul tău. Nimeni nu poate respira pentru tine. Dar, când intri într-un lac alături de alți oameni, înțelegi foarte repede cât de mult contează prezența lor.
Știi că cineva este lângă tine. Că se uită din când în când să vadă dacă ești bine. Că, atunci când unul are o zi mai slabă, ceilalți nu se grăbesc să-l judece. Această încredere nu se declară. Se construiește, dimineață după dimineață, din gesturi mici.
Au fost zile în care ieșeam din apă obosiți și înfrigurați. Și totuși plecam de acolo cu o stare bună, greu de explicat cuiva care nu trăise experiența. Nu pentru că bătusem vreun record. Uneori nici măcar nu conta distanța. Conta că ne întâlniserăm, că intraserăm în apă și că fiecare găsise acolo ceva de care avea nevoie.
Eu găseam tot mai multă claritate.
După anii în care îmi organizasem viața în jurul unor responsabilități profesionale bine definite, sportul mă ajutase să-mi construiesc un alt drum. Dar înotul în ape deschise făcea ceva în plus: mă obliga să renunț la iluzia că pot controla totul.
Poți să te antrenezi. Poți să-ți pregătești echipamentul. Poți să verifici traseul și vremea. Trebuie să faci toate acestea, mai ales când distanțele cresc. Dar, odată intrat în apă, rămâne și o parte de necunoscut pe care trebuie să o accepți fără să devii imprudent.
Am început să privesc altfel lacurile. Nu ca pe niște distanțe de bifat, nici ca pe niște decoruri pentru fotografii. Fiecare avea felul lui de a fi. Și fiecare îmi cerea atenție, răbdare și respect.
Cu timpul am căpătat un obicei care poate părea neobișnuit: înainte de o traversare, îmi place să mă gândesc că cer voie apei să intru. Iar când ajung la capăt, îi mulțumesc. Nu e un ritual care schimbă vremea sau curenții. Este felul meu de a-mi aminti că nu sunt stăpânul locului în care înot.
Poate de aceea am ajuns să spun că în fața apei nu poți ascunde nimic.
Poți să le spui celorlalți că ești pregătit. Poți să zâmbești înainte de start și să vorbești cu încredere despre planul tău. Dar, când începe efortul, corpul îți spune adevărul. Dacă te-ai pregătit insuficient, vei simți. Dacă te grăbești, vei plăti. Dacă nu respecți condițiile, apa îți va aminti repede cât de mic ești.
Și mai este un adevăr: nu trebuie să demonstrezi mereu ceva. Uneori e mai înțelept să încetinești, să asculți sau să renunți. Respectul pentru apă înseamnă și să știi când să nu forțezi.
Mă gândesc adesea la oamenii alături de care am înotat la Buftea. Nu știu dacă ei au simțit fiecare dimineață la fel ca mine. Probabil că nu. Dar știu că acele întâlniri mi-au schimbat felul în care privesc înotul și, într-o oarecare măsură, felul în care îi privesc pe oameni.
Mai târziu aveam să ajung la Beliș, Vidraru, Bicaz și în multe alte locuri. Aveam să înțeleg și mai bine ce înseamnă distanța, oboseala și responsabilitatea unei echipe. Dar lecția de la Buftea a rămas cu mine.
Nu intru în apă doar ca să ies pe celălalt mal. Intru și ca să mă întâlnesc, pentru o vreme, cu mine însumi.
Iar când ies, indiferent cât am înotat, încerc să nu uit ce mi-a oferit.
Mulțumesc, apă!
