VREAU CEVA BUN ! – InfoCons Protecția Consumatorilor – Alina Epure
Pofta de dulce nu este întotdeauna despre lipsa de voință. Uneori începe cu o noapte prea scurtă, o zi prea lungă, prea mult stres sau prea puțină mâncare.
Există un moment al zilei pe care mulți îl cunosc foarte bine.
Este ora patru după-amiaza și parcă ai mânca ceva. Nu știi exact ce, doar să fie „ceva bun”.
Sau este ora zece seara. Ai terminat o zi lungă, copiii s-au culcat, laptopul s-a închis și, deși ai mâncat cina, apare gândul: „Aș mânca ceva dulce. Merit, am avut o zi lungă, grea, provocatoare.”
În cazul adolescenților, scena poate arăta puțin diferit. Ajung acasă după școală și meditații, deschid dulapul și caută biscuiți, ciocolată, cereale, chipsuri sau orice le oferă satisfacție rapidă.
Prima explicație pe care ne-o dăm este aproape întotdeauna aceeași:
„Nu am voință.”
„Nu se poate controla.”
„Este dependent de dulce.”
Dar pofta de dulce este mult mai interesantă biologic decât această explicație. Apetitul nostru este influențat de somn, stres, hidratare, disponibilitatea alimentelor, obiceiuri, recompensă, mediul în care trăim și, desigur, de cât și ce am mâncat în restul zilei.
Uneori nu avem nevoie de mai multă voință. Avem nevoie să înțelegem ce încearcă organismul să ne spună atunci când cere „ceva bun”.
Ai dormit puțin? Este posibil să privești altfel vitrina cu prăjituri
Somnul și alimentația sunt mult mai strâns legate decât par.
Când dormim insuficient, nu se schimbă doar energia cu care ne trezim. Se pot modifica și mecanismele implicate în reglarea apetitului și felul în care răspundem la alimente.
Cercetările experimentale au arătat că restricția de somn poate crește aportul alimentar și poate modifica răspunsurile la alimentele foarte plăcute. Într-un studiu controlat, persoanele private de somn au prezentat o activare mai mare a unor regiuni cerebrale implicate în recompensă atunci când priveau imagini cu alimente, iar această activare a fost asociată cu dorința mai mare pentru alimente cu conținut caloric ridicat.
Cu alte cuvinte, după o noapte prea scurtă, aceeași prăjitură poate deveni mai interesantă.
Nu pentru că ne-am trezit cu mai puțin caracter, ci pentru că starea organismului s-a schimbat.
Acesta este unul dintre motivele pentru care alimentația și somnul nu ar trebui discutate separat, nu ar trebui negociate, ci integrate cu prioritate de la mic la mare în familie.
Dacă un adolescent doarme cinci sau șase ore pe noapte și simte permanent nevoia de alimente dulci, grase, sărate, picante, poate că soluția nu începe cu interzicerea ciocolatei, a biscuiților, a catofilor prăjiți. Poate începe cu ora la care adoarme.
Uneori „pofta de dulce” este, pur și simplu, foame
Dimineața: cafea.
La prânz: „N-am avut timp.”
După-amiaza: un baton.
Seara: „Nu înțeleg de ce aș mânca tot frigiderul.”
Organismul nu este foarte impresionat de agenda noastră.
Dacă am mâncat insuficient în prima parte a zilei, este firesc ca foamea să devină mai intensă mai târziu.
La adolescenți, acest lucru este deosebit de important. Vorbim despre organisme aflate în creștere, uneori cu școală, sport, meditații și zile care se termină târziu.
Un adolescent poate spune că „are poftă de dulce”, când de fapt a mâncat foarte puțin în ultimele opt ore.
De aceea, înainte să analizăm pofta, merită să întrebăm:
Când ai mâncat ultima dată o masă adevărată?
A existat suficientă mâncare?
Au existat proteine, carbohidrați, grăsimi și fibre într-un context alimentar echilibrat?
Sau întreaga zi a fost construită din gustări luate pe fugă?
Uneori încercăm să tratăm foamea biologică prin autocontrol.
Și apoi ne mirăm că autocontrolul pierde.
Stresul poate schimba și el ceea ce vrem să mâncăm
„Am avut o zi îngrozitoare. Merit ceva bun.”
Fraza aceasta spune foarte multe.
Mâncarea nu are doar rol nutritiv.
Este plăcere.
Este cultură.
Este familie.
Este sărbătoare.
Este amintire.
Și, uneori, este confort.
Stresul poate influența apetitul în direcții diferite. Unele persoane mănâncă mai puțin în perioade tensionate. Altele caută mai frecvent alimente foarte palatabile, bogate în zahăr și/sau grăsimi.
Asta nu înseamnă că fiecare bucată de ciocolată mâncată după o zi dificilă reprezintă „mâncat emoțional” patologic.
Ar fi o exagerare.
Problema apare când mâncarea devine singura strategie disponibilă pentru orice emoție dificilă.
Sunt trist – mănânc.
Sunt stresat – mănânc.
Mă plictisesc – mănânc.
Sunt singur – mănânc.
Sunt epuizat – mănânc.
Atunci nu este suficient să scoatem biscuiții din dulap. Trebuie să adăugăm alte instrumente de intervenție, soluții non – calorice.
Odihnă. Mișcare. Relații. Pauze. Reglarea stresului. Uneori sprijin psihologic.
Nu pentru a elimina plăcerea alimentară, ci pentru ca mâncarea să nu fie obligată să rezolve singură toate problemele unei zile.
„Sunt dependent de zahăr.” Chiar suntem?
Este una dintre cele mai populare afirmații din social media este: „Zahărul creează aceeași dependență ca drogurile.”
„Cu cât mănânci mai mult dulce, cu atât creierul cere mai mult.”
„Trebuie să faci detox de zahăr.”
Realitatea științifică este mai nuanțată.
Alimentele plăcute activează circuite cerebrale implicate în recompensă. Acest lucru este real. Dar activarea sistemului de recompensă nu este, în sine, dovada unei dependențe clinice.
Mâncarea trebuie să fie motivantă. Dacă organismul nostru ar fi complet indiferent la hrană, supraviețuirea speciei ar fi fost dificilă.
Există cercetări și dezbateri științifice privind conceptul de „food addiction”, în special în raport cu anumite tipare de consum și cu alimente foarte palatabile. Dar extrapolarea directă a mecanismelor observate în unele modele experimentale la afirmația simplă „zahărul este un drog” depășește ceea ce putem susține riguros pentru comportamentul alimentar uman.
Și există un risc în acest limbaj.
Dacă îi spunem unui adolescent: „Ești dependent de zahăr”, îl putem învăța să se teamă de mâncare și să își interpreteze dorința pentru desert drept dovadă că nu se poate controla.
Mai util este să îl învățăm să observe:
Când apare pofta?
După ce a dormit puțin?
După multe ore fără mâncare?
În perioade de stres?
Din plictiseală?
Pentru că desertul este pur și simplu gustos?
Nu orice poftă trebuie diagnosticată.
„Fără zahăr”, „zero”, „fit” – când pofta devine piață de consum
Există o industrie întreagă construită în jurul dorinței noastre de a mânca „ceva bun” fără să simțim că am făcut ceva greșit.
Biscuiți fără zahăr.
Ciocolată zero.
Deserturi proteice.
Batoane keto.
Produse „guilt free”.
Dulciuri „fit”.
Problema nu este existența acestor produse.
Problema este mesajul implicit:
Există alimente pe care le poți mânca fără vinovăție și alimente pentru care ar trebui să te simți vinovat.
Mâncarea nu este o probă de moralitate.
Iar „fără zahăr” nu înseamnă automat că un produs este necesar, superior nutrițional sau potrivit pentru consum nelimitat.
În Uniunea Europeană, mențiunile precum „fără zaharuri”, „conținut redus de zaharuri” și „fără zaharuri adăugate” au criterii legale distincte. Ele descriu caracteristici precise ale produsului, nu reprezintă un verdict general că produsul este „sănătos”.
Ca întotdeauna, consumatorul informat întoarce ambalajul.
Ce conține?
Ce cantitate mănânc?
Ce îndulcitori sunt utilizați, dacă există?
Ce îmi promite produsul?
Și mai ales: Îl aleg pentru că îmi place sau pentru că ambalajul îmi promite că pot mânca fără vinovăție?
Aceasta este o diferență importantă.
Data viitoare când spui „Vreau ceva bun!”, nu te certa. Întreabă-te de ce
Poate îți este foame.
Poate ai dormit cinci ore.
Poate ai avut o zi foarte grea.
Poate ai mâncat insuficient.
Poate ești plictisit.
Poate desertul din fața ta îți place pur și simplu.
Toate sunt răspunsuri posibile.
Și da, putem mânca uneori o prăjitură doar pentru că este bună.
Sănătatea nu înseamnă să transformăm fiecare linguriță de desert într-o analiză metabolică.
Înseamnă să dobândim suficientă alfabetizare a propriului corp încât să putem face diferența între foame, poftă, oboseală, stres, obicei și plăcere.
Acesta este unul dintre motivele pentru care, în proiectul „Să creștem generații sănătoase”, alimentația este doar unul dintre cei șase piloni ai stilului de viață.
Pentru că pofta care apare în farfurie poate începe cu ceea ce s-a întâmplat cu o seară înainte, în dormitor.
Sau la școală.
Sau într-o relație.
Sau într-o zi în care nu ne-am acordat nicio pauză.
Nu avem nevoie să îi învățăm pe copii să se teamă de dulce.
Avem nevoie să îi învățăm să își înțeleagă corpul.
Și poate că data viitoare când adolescentul deschide dulapul și spune: „Vreau ceva bun!” în loc să răspundem imediat „Iar dulce?” putem întreba: „Ce crezi că ai nevoie acum?”
Uneori răspunsul va fi mâncare.
Uneori va fi somn.
Uneori va fi o pauză.
Uneori va fi confort.
Și uneori va fi, pur și simplu, o bucată de ciocolată savurată fără teamă și fără vinovăție.
Pentru că o relație sănătoasă cu mâncarea nu înseamnă să nu mai avem pofte.
Înseamnă să înțelegem mai bine de unde vin și să putem decide ce facem cu ele.
Dr. Alina Epure
Doctor în Științe Medicale – Nutriție
Președinte Fondator, Asociația Nutribalance Nature
Fondator al proiectului „Să creștem generații sănătoase”
